Între praznicele Bisericii şi sărbătorile creştinilor, ca taină şi început de mântuire, se înscrie Crăciunul sau Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Nicio altă bucurie nu poate fi pentru români mai mare decât Sărbătoarea Naşterii, în anotimpul alb, ca cei ce s-au format ca popor şi s-au născut creştini în acelaşi timp. Pentru aceasta, strămoşii noştri au îmbrăcat în straie de legendă şi în viers de colindă evenimentul respectiv.
S-au împlinit mai bine de două mii de ani, de când, potrivit unor promisiuni făcute oamenilor din vechime, Unul din Treime, Dumnezeu-Fiul s-a întrupat pe pământ. El a luat chip de om, şi şi-a petrecut printre oameni o viaţă scurtă, de numai 33 de ani, curmată violent de cei pentru care venise, pe care îi luminase cu învăţături „de sus", aşadar în chip sigur adevărate, şi pe care îi iubise. Iată, în câteva cuvinte, o istorie cum n-a mai fost alta. Căci e istoria pogorârii în timp a Celui veşnic, pogorât să descopere oamenilor taina drumului ce au de parcurs pe pământ, ca să poată urca apoi din timp în veşnicie, şi să fie de-a pururi acolo, în curţile Domnului.
Evenimentul Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos este, după Facerea de către Dumnezeu a lumii, cel mai important eveniment ce s-a putut petrece în lume. Oameni mari, înţelepţi, filozofi, moralişti au mai existat şi înainte şi după Hristos. Unii dintre ei au întemeiat sisteme filosofice şi morale şi chiar religii, precum Buda, Confucius, Mahomed, şi nu trebuie să-l uităm pe Moise. Dar toţi au fost oameni. Învăţătura lor a fost a lor şi, chiar şi atunci când unora le-a descoperit-o Dumnezeu, au fost doar instrumente de care s-a folosit Dumnezeu, cum şi cât au putut ei să-L încapă, să-L priceapă şi să-L exprime. Unul singur a fost altfel. Şi acesta a fost Iisus Hristos. El era Dumnezeu însuşi. Nu era un intermediar inspirat, un prooroc, sau un filosof. Era „Cel ce este". Nimeni nu s-a mai legitimat precum a făcut-o El: ,,Eu şi Tatăl una suntem". Contemporanii Lui au avut cel mai mare privilegiu pe care îl poate avea un om. L-au văzut pe Dumnezeu. L-au ascultat pe Dumnezeu. Au vorbit cu Dumnezeu. Au aflat adevărul despre toate, de la sursă, de la Cel care era Adevărul.
Ucenicii Lui i-au însemnat faptele şi cuvintele. L-au văzut mort, răstignit şi apoi înviat. Învierea şi Înălţarea i-a convins definitiv, cuprinşi de uimire şi de fericire, că fuseseră ucenicii lui Dumnezeu. Aşa au şi primit misiunea trimiterii lor să-L predice pe Învăţătorul şi învăţăturile Lui. Evangheliile şi toate cărţile Noului Testament cuprind tot ce au trăit lângă El, tot ce au auzit de la El, tot ce au văzut că a făcut în anii cât L-au urmat. Noul Testament este astfel prezenţa veşnică a lui Dumnezeu în lume şi sursa adevărurilor definitive. Pe acestea le-a păstrat cu scumpătate Biserica şi le propovăduieşte neschimbate, perpetuând astfel petrecerea pe pământ a lui Iisus cu toţi oamenii, cu toate generaţiile, cum a petrecut El, atunci, cu ucenicii Lui.
Iată de ce colindătorii, în ajunul şi în Ziua Naşterii, prin cuvinte pline de adânc şi tainic înţeles, simple şi emoţionante, anunţă an de an la vremea aceasta: O! Ce veste minunată! Şi povestesc cum s-a petrecut venirea lui Dumnezeu în lume, în Betleemul dinainte profeţit, cum au venit să I se închine Craii de la Răsărit, cum l-au vestit îngerii către păstori, şi cum urma ,,să crească, să ne mântuiască". Colindătorii au fost la noi primii teologi. Colindele au fost primele cateheze, primele predici, căci predica e vestire. Multe au fost, în istorie, mijloacele prin care noi românii ne-am păstrat credinţa cea dintru început, şi ne-am alcătuit şi transmis limba. Printre aceste mijloace, colindele nu trebuiesc uitate. Ele vestesc bucuria întrupării lui Dumnezeu. Bucuria primirii lui Dumnezeu, în cântec şi veselie. Cine va descifra vreodată, aşa cum se cuvine, filosofia adâncă ascunsă de popor în colinde? Căci ar fi cu totul greşit să se vadă în ele simple naraţiuni populare. Ele sunt expresii ale unei adânci recepţii filosofice a întrupării lui Dumnezeu în lume. A unei minuni. A unui eveniment care depăşeşte orice alt eveniment. Recepţia întrupării şi, în acelaşi timp, recepţia învăţăturii divine. Supraomeneşti. Unice. Să primim colindătorii! Să participăm odată cu ei la primirea Veştii minunate. De ne-am depărtat cumva de Cel care se naşte, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire", să ne reapropiem de Dânsul.
De ne-a slăbit credinţa şi nu mai ştim nimic despre lume şi despre noi înşine, căci nimeni, nici filosofia, nici ştiinţele nu ne pot spune ceva definitiv şi limpede, să-L ascultăm pe Cel ce este „Lumina cunoştinţei". Căci în aceste zile cântăm: „Răsărit-a lumii lumina cunoştinţei". Şi El ne spune totul despre toate: despre univers, despre creaţie, despre viaţă şi despre moarte, despre nemurire şi răspundere. De suferim nedreptăţi şi uneori ni se pare că răul se întinde peste lume ca o ciupercă şi că nu mai este scăpare, să ne reîntoarcem la „Soarele dreptăţii". Căci aşa ne îndeamnă Cântarea Crăciunului: „să ne închinăm Soarelui dreptăţii". Ne-am prea îndepărtat de El şi nu mai avem criterii de judecată, căci depărtându-ne ,,ne-a lăsat Dumnezeu în seama minţii noastre", cum spune Sfântul Pavel. Şi nu mai ştim să deosebim binele de rău. O morală fără Dumnezeu îşi face loc tot mai mult în lume, dar aceasta nu poate fi morală. Se teoretizează şi se practică morale convenţionale, circumstanţiale, care sunt de fapt rătăcire şi desacralizare. „Fără Dumnezeu totul e permis", spune Dostoievski.
Se naşte acum Cel care ne readuce echilibrul în gândire, în concepţia despre lume şi viaţă, şi criterii pentru deosebirea binelui de rău. El a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic". Şi cine poate zice că n-ar fi aşa? Cine se îndepărtează de Iisus, sau cine Îl îndepărtează, rămâne fără puncte cardinale. Vestea minunată aceasta este: că se naşte Cel ce ne readuce cunoştinţa, pacea interioară, împăcarea cu Dumnezeu, iertarea păcatelor, şi înţelegerea dintre noi. Îngerii, în noaptea naşterii vesteau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire". Întru oameni şi între oameni. Să-L întâmpinăm cu credinţă şi cu hotărârea de a ni-L face stea călăuzitoare pe marea vieţii. Când Dumnezeu e cu noi, cine fiind împotriva noastră, ne-ar putea birui? Să facem din sufletele noastre şi din România un Betleem primitor în care Hristos „să se nască, şi să crească, să ne mântuiască".
