DOCTOR DE SUFLETE

Te-ntrebi, firesc, cum e să treci dintr-o profesie în alta, când fără voia ta nu mai poți să te manifești într-un domeniu în care ai avut pregătire academică, asumându-ți o altă „profesie", liberală, în care nu ai de ales decât să fii autodidact, să înveți lecții de poetică, în conjugare cu lecții despre starea de a fi, căutând/găsind esențe noi ale ființei.

Discret, timid, cândva mereu în stare de urgență, obligat să ia decizii de care puteau depinde vieți omenești, Dorian Marcoci, într-o altă urgență, recurge la rețete care ar putea îmbunătăți/salva spirite însetate de absolut, dar și de real!

Dorian Marcoci nu vrea să ardă etape, parcurge cu temeinicie trasee în care descoperă cuvântul cu valențe poetice, ca și cum ar fi un Columb care descinde în necunoscute lumi ale tăcerii.

Confiscat de nostalgii, el se întoarce în timp, până în teritoriul inconfundabil al copilăriei, refăcând momente ce țin de spațiul tradițional, într-un fel amintind de Ioan Alexandru cel tânăr, fascinat de lumea încă pură, nepervertită de evadări din contingent. El reconstituie, în ultimă instanță, o geografie a sentimentelor în devenirea lor.

Îndrăgostit de natură, poetul nu se sfiește să configureze peisaje exterioare în intersecție cu peisaje ale interiorului sufletesc, real și mitic într-o paradigmă comună.

Adesea de extracție bucolică, poezia lui Dorian Marcoci reabilitează un paradis pierdut, într-o proiecție imaginară: „Un colț de lună și o stea/ Înveșmântând o amintire..." (În dar)

Perspectiva poetică e cea a seninului, a împăcării, în care așteptarea nu se încarcă de energii negative, cât se trăiește bucuria fiecărei clipe, în toată oferta cotidiană.

Poezia lui Dorian Marcoci extrage măreția fiecărui anotimp, exersându-și disponibilitățile picturale, în peisaje calme, solare.

Poezia din acest volum, cu discrete efuziuni religioase, invocă principiile moralei - vorbă bună, omenie, dreptate, iubire, cerând sprijin divinității (Dor de noi), ori reclamând întregirea prin ea: „Sunt doar o aripă-n lumină,/ Dar pasărea să prindă zbor/ E nevoită-n ajutor/ De-a doua aripă: divină" (O aripă), după ce și-a exprimat elanurile și speranțele: „Sunt doar o aripă rănită,/ Ce-a năzuit zborul în soare/ La început doar cu candoare/ Și dragoste neprihănită". (Idem)

Așa cum îi stă bine unui poet de factura sa, Dorian Marcoci dă și erosului ce e al erosului, în simplitatea gândului și a rostirii: „Mi-e dor de ce-a putut să fie între noi,/De clipa-ntâi când ochii-ți mi-au zâmbit,/ De-mbrățișarea care a rodit/ Poiana soarelui cuprinsă-n doi" (Poiana soarelui).

Autobiografică în ceea ce are reprezentativ, lirica lui Dorian Marcoci dă culoare unui peisaj plin de tentații și mode, în care se singularizează, încrezător în virtuțile căutărilor sale poetice, chiar dacă oferta lui e „O carte.../Cu parfum/ Ușor desuet" (Parfum desuet). 

Lasă un comentariu