Voi începe aceste rânduri cu câteva mărturisiri personale. În 1979, când am început liceul, aparţineam uneia din primele generaţii de elevi care au „beneficiat" de o „reformă" a învăţământului, în urma căreia învăţământul teoretic a fost redus drastic în favoarea celui tehnic şi al şcolilor profesionale. Astfel, am ajuns elev în singura clasă de matematică-fizică, din oraşul Topliţa. Dar nu eram atras deloc de dimensiunea reală a instrucţiei şcolare, aşa încăt am profitat de examenul de treaptă (după clasa a X-a), pentru a da examen la singura jumătate de clasă (!), secţia română, de filologie, din judeţul Harghita, de la Liceul de Matematică-Fizică (actualul liceu „Márton Áron") din Miercurea-Ciuc, pe care l-am absolvit într-un mod mai mult decât meritoriu. Am făcut aceste precizări tocmai pentru a scoate în evidenţă situaţia în care ajunsese învăţământul teoretic la noi, în anii `80 ai secolului trecut. Pot spune că am prins, într-un fel, unul dintre ultimele trenuri ale învăţământului umanist din acea vreme. Pentru că aveam de susţinut un examen de diferenţă extrem de riguros, am luat manualele de latină după care studiaseră colegii mei mai mari, gramatici şi dicţionare, şi m-am pregătit foarte serios, de unul singur (pe atunci nu se pomenea de moda meditaţiilor). În planul de învăţământ liceal existau trei ore de limba şi literatura latină, iar la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, examenul annual de limbă latină a fost singurul pentru care n-a fost necesar să deschid vreun curs.
După 1989, pentru o vreme, am revenit la o stare de normalitate. Limba latină, alături de Literatura universală şi Gramatica limbii române (alte două discipline faţă de care miniştrii Educaţiei au dovedit o adevărată fobie şi le-au „subţiat" sau le-au eliminat din liceu!) a fost repusă în drepturi. Aşa că, deşi aveam ca specializări limba şi literatura română şi cea italiană, la Topliţa, iar mai apoi - câţiva ani - şi la Târgu-Mureş, câteva generaţii de liceeni m-au cunoscut mai cu seamă ca profesor de limba latină. Aşadar, am fost şi eu în „ilegalitate" (cu complicitatea direcţiunilor liceelor!), într-o vreme când puţini profesori de limba română s-ar fi încumetat să predea limba latină...
Mai ales după ce disciplina a devenit, încetul cu încetul, după anul 2000, mai cu seamă, o paria a planului de învăţământ, elevii mi-au pus de multe ori o întrebare, la care voi încerca să răspund în cele ce urmează: De ce trebuie să studiem limba latină, că doar e o limbă „moartă"?
Mai întâi, latină nu este o limbă „moartă", de vreme ce ea este continuată de cele zece limbi romanice, presărate de la ţărmurile Atlanticului şi până dincolo de Nistru. Iar conştiinţa precară a caracterului romanic al neamului şi al limbii, indusă ideologic şi impusă politic, a putut duce la crearea unei aberaţii precum „limba moldovenească" în teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru.
Studiul acesteia este firesc, natural, în toate şcolile din Portugalia, Spania, Franţa, Italia etc, întrucât latininitatea este o componentă esenţială a civilizaţiei din acele ţări. Ne putem pune întrebarea de ce limba latină este o materie de bază, chiar din prima clasă de gimnaziu şi obligatorie la bacalaureat şi în unele ţări germanice? Oare nemţii sau englezii n-au auzit de „decongestionarea" materiei şi ţin morţiş să le încarce mintea elevilor cu acest „balast" fosil, care ar fi, pasămite, limba latină? Sunt ţări în care învăţământul are o tradiţie, ceva mai veche decât cel românesc, mi se pare, şi care nu este răsucit, nu este vânturat şi nu este bulversat de „reforme" cvasianuale, spre disperarea profesorilor, a elevilor şi a părinţilor...
Există mai multe explicaţii pentru importanţa acordată limbii latine în şcolile europene. Latina a fost definită drept „matematica limbii". Ea nu se mai învaţă pentru a fi întrebuinţată ca mijloc de comunicare (aşa cum s-a întâmplat din Renaştere şi până în Universităţile din secolul al XIX-lea). Dar structurile morfo-sintactice ale acesteia, după ce a fost trecut „hopul" memorării declinărilor şi a conjugărilor, au darul de a ordona gândirea şi exprimarea. Exerciţiile de traducere şi de retroversiune nu lasă loc pentru echivoc, pentru construcţii anacolutice, pentru pleonasme, pentru exprimări absurde etc, care abundă astăzi în exprimarea absolvenţilor de liceu, în mass-media şi, vai, în cea a unor pretinşi intelectuali români...
Studiul textelor greco-latine oferea şi modele de oratorie şi de organizare a discursurilor, dacă nu ne-am gândi decât la cele ale lui Demostene sau Marcus Tullius Cicero. Începând cu ultimul avocat şi terminând cu primul politician, această tehnică a conceperii şi prezentării unei expuneri publice ar trebui cunoscută (iar în liceele din perioada intrebelică, şi la noi, ei îi erau consacrate ore speciale din cele de limba şi literatura română). Poate că, atunci, nu ne-am mai găsi în faţa penibilului de exprimare a celor care conduc clasa politică de la noi...
O găselniţă pedagogică nouă de la noi este interdisciplinaritatea. Dar oare aceasta nu se regăseşte din plin în literatura (în sensul larg al cuvântului) latină, în care graniţa între literatura propriu-zisă, istorie, geografie, filosofie, etnografie, politică etc nu a fost stabilită niciodată? Nu este limba latină şi expresia multiculturalităţii, de vreme ce la zestrea spirituală pe care o vehiculează au contribuit, geografic, învăţaţi de pe trei continente, iar, cronologic, cărturari care au creat vreme de aproape două milenii, fie ei păgâni, fie creştini? Bazele disciplinelor ştiinţifice, social-politice şi umaniste şi evoluţia acestora până în epoca premodernă, când începe să se dea preponderenţă limbilor naţionale, sunt indisolubil legate de limba greacă şi de cea latină, iar înţelegerea evoluţiei acestora este de neconceput fără studiul/ cunoaşterea acestor limbi, măcar la un nivel mediu. Până la urmă, însuşirea lor este o componentă de bază a asumării dimensiunilor noastre europene (şi n-am folosit aici un clişeu atât de prezent în noua limbă de lemn postdecembristă!)
Ne-am referit, evident, în articolul de faţă, la unele (nu toate!) avantajele studierii sistematice a limbii latine în învăţământul preuniversitar, mai ales în liceu. Acolo ea a început a fi doar o amintire, datorită echipelor ministeriale din ultimul deceniu. Mai rămăsese ora de limba latină de la clasa a VIII-a. La acest nivel, binenţeles, ea urmărea să conştientizeze în rândul elevilor caracterul romanic al limbii noastre şi componenta latină a poporului român, alături de cea autohtonă, geto-dacă, şi de cea slavă... Iată, însă, că avem curajul, penibil, de a îndepărta din gimnaziu, începând cu viitorul an şcolar, unul din ultimele repere ale rădăcinilor noaste naţionale, în numele, culmea, a fixarii învăţământului nostru la standardele europene, care - în realitate - nu încearcă nicidecum să îndepărteze sau să excludă reperele individualizatoare ale diverselor naţiuni...
