Pe vremea copilăriei mele în satul meu de baştină, Cucerdea, „drumul ţării" era denumit actualul DN14/A, modernizat între anii 1956-1960, odată cu electrificarea satului, drum ce făcea şi face în prezent legătura din Târnăveni prin Cucerdea, Iernut - Cluj-Napoca, Iernut - Târgu-Mureş şi Iernut - Mediaş, drum pietruit şi foarte bine întreţinut pentru circulaţia vehiculelor şi autovehiculelor, foarte puţine la vremea aceea, dar remarcată cu mare vizibilitate prin colbul de praf lăsat în urmă, distribuit apoi prin curţile şi grădinile oamenilor de pe o parte şi cealaltă a şoselei.
Cucerdea este aşezată în centrul Podişului Transilvaniei între râurile Mureş şi Târnava Mică pe „DRUMU' ŢĂRII" la 7 km de Iernut şi 12 km de Târnăveni. Nimeni nu neagă existenţa, încă din antichitate a locuirii Cucerzii, fapt datorat bogăţiei spirituale şi hărniciei oamenilor buni, drepţi şi sfioşi, îndrăzneţi, dar şi ruşinoşi, descoperirilor arheologice din vatra satului. Începuturile satului Cucerdea sunt foarte vechi, încă din epoca romană şi începuturile erei dacice. Vestigiile descoperite în arealul acestei aşezări vorbesc şi clarifică în mare parte acest lucru prin descoperirea unor obiecte din timpurile neoliticului, eneoliticului şi hallstattului. Atestarea documentară a satului este din anul 1278.
Istoricul denumirii satului este lung, începând cu denumirea de Olahkocsard (Cucerdea Română), pentru ca mai apoi într-o lungă perioadă de timp, începând cu anul 1332, să fie amintit preotul de Kokhard, în 1504 Cockyard, în 1750 Kokserde, în 1760-1762 Olah Kocsard, în 1850 o grafie Rukzeregye Rumanyske, pentru ca în anul 1862 (Buletinul Guberniului Transilvaniei) localitatea să capete numele de Kucserdea (Cucerdea). Reperele istorice ale satului sunt numeroase; 40 de cucerzeni în frunte cu preotul catolic Florin Lascudean, viceprefect al Legiunii a 3-a, Cetatea de Baltă, au participat la Marea Adunare de la Blaj din 3-5 Mai 1848, iar la întoarcere acasă toţi au fost spânzuraţi de autorităţile ungureşti şi aruncaţi într-o groapă comună în curtea moşierului Demeny îmbrăcată în multă verdeaţă şi pomi fructiferi, loc despre care îmi amintesc, parcă ar fi fost ieri, în zilele când mergeam la bunici în „Bulgarel" pentru a mânca fragi de pe un pom falnic din curtea casei. Copil de o şchioapă habar nu aveam pe atunci ce atrocităţi s-au săvârşit în acel loc.
Eroii satului din Primul şi cel de-Al Doilea Război Mondial sunt încrustaţi pe Obeliscul memorial amplasat în centrul comunei pe o placă de marmură pe care este scris: „Eroii neamului din 1914-1919". Cel de-al doilea obelisc e amplasat în curtea bisericii ortodoxe, realizat din beton tip coloană infinită, şi a fost dezvelit în anul 1975, pe el fiind scris „Glorie eternă celor 66 de eroi români căzuţi pentru eliberarea patriei".
Economia Cucerzii s-a bazat dintotdeauna pe 2 surse: pământul viran şi extravilan, vitele şi animalele de curte. Existau trei mari proprietăţi: Demeny Daniel, Ercsey Jozef şi Moszes Laios.
Satul avea în anul 1775 două biserici, biserica greco-catolică şi biserica ortodoxă. Bisericile la drept vorbind nu erau cine ştie ce clădiri falnice, dar oamenilor din sat li se păreau măreţe învăluite în sfinţenie. Aceşti oameni 6 zile îşi vedeau fiecare de rostul său, cei mai mulţi la munca câmpului, trudind din greu pentru bucăţica de pâine. Abia aveau timp să schimbe o vorbă două cu vecinul, înafară de „Bună dimineaţa" şi „Bună seara". Şi totuşi se cunoşteau bine între ei, într-un fel existenţa unuia părea replica sau chiar copia celuilalt. Copiii creşteau şi se jucau împreună, nevestele se ajutau între ele cu câte un pahar de zahăr sau ulei şi, uneori, cu un pol până o da Dumnezeu şi bărbatul va aduce iar un ban acasă (...) Viaţa de oameni săraci cu copii, necazuri multe şi bucurii puţine. Un crâmpei din viaţa satului de acum 5-6 decenii, ceva inefabil, nespus de greu de redat în cuvinte, ca şi gustul bucatelor, bucate de oameni mărunţi, fără dare de mână, dar cărora credinţa şi râvna plină de dragoste a gospodinelor le-a dăruit acea savoare unică, pe care o vei căuta zadarnic până şi la ospeţele celor mai bogaţi.
După revoluţia din 1989 derularea tranziţiei economico-sociale a stagnat, a cunoscut greutăţi, tergiversări şi rezultate minore, în mare parte datorate Administraţiei Publice locale, incompetenţei şi lipsei de interes pentru bunăstarea şi viaţa locuitorilor.
Flautul fermecat al acestor sublinieri, pot fi cu mult mai multe, provin din vechimea prea puţin ştiută şi adusă la suprafaţă. Ştiam, dacă mai era nevoie să ne amintim, că oamenii nu pot să uite. Că ne opunem uitării oricât de confortabilă ar putea fi ea uneori. Că simţim, nu o dată, nevoia să privim înapoi, da, să privim cu plăcere şi îngăduinţă. E mare păcat că sunt extrem de puţini cei care au scris până acum despre acest sat minunat. Nici profesorii de ieri şi de azi şi nici „edilii" din trecut sau prezent n-au cutezat să ne prezinte neamul prin cetăţenii acestuia, după obiceiuri, port, limbă şi credinţă, cu o singură excepţie, profesorul Aurel Seulean, un foarte bun prieten dus de curând să-l caute pe Dumnezeu.
