Milostenia la români

Milostenia este varianta cea mai religioasă a atât de disputatului gest al facerii de bine, care are ca ţintă precisă omul sărac, aflat în nevoi şi suferinţe. Este un sentiment de compasiune faţă de nenorocirile altora, care te îndeamnă la un anume gest de caritate. Altfel nu putem spune, pe tema facerii de bine oamenii au inventat o multitudine de variaţiuni cărora le-au găsit şi forme adecvate de exprimare: caritate, filantropie, generozitate, donaţii etc. Toate sunt acte de binefacere, care, putem spune, vin din partea celor care au, şi nu puţin, dar care sunt îndreptate selectiv şi, uneori, interesat spre anumite sectoare sau comunităţi, pentru soluţionarea unor probleme cu care acestea se confruntă. Putem enumera aici donaţii şi finanţări pentru biserici, şcoli, terenuri de sport, pentru alte obiective social-culturale, mai puţin însă când e vorba de oameni, de copii cu grave probleme de sănătate sau de tineri la studii. Milostenia însă pare ceva mai mult. Un act personalizat, pornit din sufletul fiecăruia şi pe care îl putem face fiecare dintre noi, indiferent de gradul de înavuţire, un gest de ajutorare către semenul nostru, pentru a-i face viaţa mai uşoară, dacă acesta este mai defavorizat de soartă decât noi, fie din punct de vedere al posibilităţilor materiale, fie din cel al sănătăţii. Am putea spune, milostenia este actul uman cu cele mai puternice rezonanţe creştine.

Societatea omenească, în general, şi cea românească în special, au ajuns, în ciuda bogăţiilor adunate, dar foarte prost distribuite, în situaţia în care se cere promovarea milosteniei pe scara cea mai largă şi o participare cvasigenerală, pentru a salva omenirea de la propriul ei eşec, care se profilează tot mai mult, iar ţara noastră, de marea suferinţă pe care o simţim cei mai mulţi dintre noi, şi în care eşalonul defavorizaţilor este cel mai numeros din Europa. Pornind de la aceste triste realităţi, Papa Francisc însuşi a declarat, la 8 decembrie, anul 2016 drept An al Milosteniei.

Cum ne raportăm noi, românii, la acest deziderat, este o problemă care suscită o largă dezbatere. Cu toate că suntem printre primii creştini de pe continent, că avem în gena noastră sâmburele toleranţei şi al facerii de bine, trebuie să recunoaştem că aceste valori ale generozităţii au fost mai puţin cultivate şi stimulate la noi. Să fie de vină individualismul generat de tradiţia agricolă, care la noi s-a prelungit mult mai mult decât la alte popoare, lipsa noastră de socializare în comunităţi care presupune întrajutorarea dintre membrii acesteia? Posibil şi una şi alta, dar adevărul este că noi, românii, nu avem o experienţă prea bogată în săvârşirea de acte de caritate într-o variantă multiplă şi pe scară largă, gesturile noastre, dacă ele au loc, oprindu-se la a oferi cerşetorilor nişte bani sau produse şi nimic mai mult. Foarte rar pe la orfelinate, case de bătrâni, şi numai de unele sărbători. Or, în contextul actual, când egoismul e pe cale să câştige lupta cu generozitatea, şi pentru a ne păstra componenta umană şi creştină a fiinţei noastre, se cere să luptăm cu noi înşine, pentru a deveni nu numai mai buni, dar şi mai aplecaţi spre nevoile semenilor noştri, adică oameni pentru oameni şi nu lupi pentru oameni. De acest aspect ar trebui să se ocupe în primul şi în primul rând diriguitorii societăţii noastre. Adică Guvernul, Parlamentul, Preşedinţia ţării, precum şi celelalte instituţii de resort. Ele ar trebui să dea tonul. Din păcate, nu o fac, şi fac foarte rău, pentru că actele lor egoiste şi de crasă inechitate, duc nu numai la polarizarea excesivă a societăţii, la spolierea celor care trăiesc din muncă cinstită, la sărăcirea unui eşalon tot mai mare de români, ci şi la îmbogăţirea celor care, sinceri să fim, cam taie frunze la câini. Aprobarea de pensii speciale în cuantumuri astronomice pentru parlamentari, instituţie de prim-rang a democraţiei, dar care, până acum, prin modul ei de funcţionare, a făcut mai mult rău decât bine românilor, constituie exemplul cel mai veridic la îndemână. Iar, ca sfidarea faţă de cei mulţi să fie şi mai mare, la raptul de care vorbeam, şi care se simte în buzunarele tot mai goale ale cetăţenilor, se adaugă propunerile fără nicio noimă de avantaje similare pentru toate categoriile de aleşi locali, de la consilieri comunali la primari şi preşedinţi de consilii judeţene. Iată o dovadă crasă a primitivismului şi infantilismului acestor decidenţi, pentru care spiritul de echitate, generozitate şi de milostenie n-are absolut nicio valoare. Dacă, cei din fruntea bucatelor nu promovează milostenia, din contră se constituie în cel mai prost exemplu de urmat, atunci cum poate prinde acest gest de caritate în rândul celor mulţi?

În consecinţă, noi românii nu suntem suficienţi de darnici şi de sufletişti, nici în momentele când se cere şi se practică acest lucru, adică, de sărbători, nici la baza şi nici la vârful societăţii. Iar lucrul acesta se întâmplă pentru că peştele de la cap se împute şi acest aspect este foarte vizibil chiar acum. Adevărul este că această lecţie cam lipseşte fiecăruia dintre noi, dar mai ales decidenţilor clasei politice, guvernanţilor. Aşadar, pentru a nu fi şi aici în contrapas cu celelalte naţiuni, va trebui să ne străduim să ne însuşim această lecţie, a carităţii, a generozităţii, şi în primul rând a milosteniei, chiar învăţând de la alţii. Cu zece ani în urmă, când a plecat în Olanda, prin căsătorie, tânăra care mi-a inspirat acest subiect, era ca noi toţi. Nu cred că era pregătită pentru a se angaja în proiecte de binefacere, aşa cum o face acum. Întorcându-se în satul natal a adus cu ea şi dorinţa de a dărui celor nevoiaşi, cu toate că nu credem că situaţia ei materială de acolo este cea mai bună. Şi totuşi, din puţinul ei s-a străduit să ofere şi conaţionalilor ei aflaţi în nevoie câte ceva. Primul drum l-a făcut la Miheşul de Câmpie, la domiciliul veteranului de război Dumitru Şomlea, care pe 30 ianuarie 2016 va împlini 103 ani, şi care trăieşte cam în uitare de către oficialităţi, cu cei 250 de lei pe lună. I-a adus daruri de Crăciun pentru a avea şi dânsul masa plină de bunătăţi de Sfintele sărbători. Despre starea precară a acestuia a auzit în Olanda, dovadă că lumea ne cam ştie, lucru de care ar trebui să ţinem cont. A plecat apoi în noaptea de 22 spre 23 decembrie în Bucovina, la Berchizeşti unde cu sprijinul preotului din localitate a făcut o donaţie săracilor de acolo. Cu binecuvântarea preotului a ajuns şi la mănăstirea Moldoviţa unde a dus cadouri pentru 40 de măicuţe. Deplasarea a făcut-o, de asemenea, pe propriul buzunar, apelând la serviciile unor cunoştinţe. Nici săracii din satul natal, din apropierea municipiului Târgu-Mureş, n-au fost uitaţi, oferind bisericii alimente pentru a fi donate săracilor din parohie. Şi exemplele ar putea continua. De altfel, nu este primul an în care face aşa ceva. De fiecare dată când descinde la părinţii săi, vine cu gândul faptelor de milostenie. Întrebată de unde înclinaţia spre un astfel de gest ne-a răspuns că el se învaţă, iar olandezii i-au oferit această posibilitate. De altfel, i se pare normal un asemenea gest şi crede că şi românii ar trebui să aprofundeze acest comportament atitudinal faţă de proprii semeni. Există încă prea multă reţinere, prea mult egoism la români, care trebuie depăşite pentru a intra şi noi în rândul ţărilor cu adevărat civilizate.

Se spune că Dumnezeu a făcut lumea, iar olandezii, Olanda. Sintagma acesta are un mare adevăr, susţine domnia sa, pentru că olandezii sunt învăţaţi de mici să fie participativi, să dăruiască. Se poate spune chiar că jumătate din Olanda este realizată din gesturi de caritate, prin muncă voluntară sau, dacă vreţi, patriotică. „Bunătatea nu se predică, ci se practică, este de părere domnia sa. Dacă vrem să trăim într-o lume mai bună sau să schimbăm ceva, trebuie să începem cu noi înşine. Să devenim schimbarea pe care dorim să o vedem în lume. În drum spre domnul Şomlea mă gândeam ce aş face dacă aş fi eu în locul dânsului? Cu alte cuvinte, haideţi să-i tratăm pe semenii noştri aflaţi în nevoi, cum am dori şi noi să fim trataţi!"

Anul pe care l-am început, ar trebui să marcheze şi pentru fiecare dintre noi o schimbare în bine. Să devenim mai darnici, mai înţelegători, mai aplecaţi asupra nevoilor semenilor noştri. Să stimulăm prin ceea ce întreprindem solidaritatea umană, corectitudinea şi grija faţă de aproapele nostru. Lucrul acesta poate fi posibil dacă el va fi înţeles şi de cei de la cârma ţării, care ar trebui să dea tonul. Altfel totul va fi deşertăciune, iar românii vor pierde, cum au făcut-o şi în alte dăţi, startul în schimbarea pe care lumea trebuie să o facă, pentru că, vedem şi noi, aşa nu se mai poate.

Lasă un comentariu