Auzim destul de frecvent vocile scepticilor care vântură idei, păreri, verdicte după care nu merită să mai lansăm cărți - de poezie, în special -, pentru că omul de azi mai repede apelează la internet decât la o carte, la un ziar etc., că forma de comunicare tradițională este desuetă, fără perspectiva de a mai avea adepți! Nu mă apuc acum să filozofez, să conving pe cineva că nu-i chiar așa!
Mă gândeam la rându-mi: să fie sensibilitatea emotivă atât de puternic atrofiată încât omul, altă dată iubitor și de poezie, de frumos, să nu mai vibreze, să nu mai tresară în sufletul său acel fior delicat al emoției?!
O anumită „stare de poezie" nu trebuie să-și ceară voie de la cineva pentru a impresiona, pentru a rămâne în trăirea omului, în sufletul lui!
Mă întorc la scepticii noștri… Iată, domnilor, o manifestare culturală la Târgu-Mureș - un simpozion cu prilejul aniversării a 80 de ani de la nașterea poetului Nicolae Labiș, secerat de moarte prematur (la 21 de ani).
Referitor la acest eveniment, se putea remarca din partea unor foruri locale, a unor organizații cultural-patriotice, a presei, un interes pentru reușită care le onorează.
O asemenea preocupare se naște, desigur, din cunoaștere și deci, dintr-o aplecare răbdătoare asupra unui material documentar, impuls către lectură, opțiune și pentru un anumit poet și poeziile sale...
Firește, în fiecare organizație vedem reprezentați oameni - deci mureșenii știu și după 59 de ani că a existat un Nicolae Labiș, a cărei operă poetică, atâta câtă a putut să fie până la vârsta de numai 21 de ani, când autorul a fost secerat de moarte, menită să străbată timpul, și a rămas în conștiința publicului cititor care știe să aprecieze și să respecte valoarea!
Cine mai știe câte ceva despre Labiș și-i cunoaște traiectoria destinului, tresare și lasă să-i cadă și o lacrimă când intrăm în luna decembrie, cu gândul la Nicolae Labiș… În decembrie s-a născut, în decembrie i-a fost și sfârșitul vieții.
Mă simt deosebit de onorat că i-am fost coleg la Școala de Literatură și Critică literară „M. Eminescu" din București, că m-am bucurat de prietenia lui. Eram vreo 30 de învățăcei de vârste foarte diferite, care reprezentam, începând din toamna anului 1952, a doua serie sau generație a Școlii de pe lângă Uniunea Scriitorilor din România! Și Labiș și eu eram un fel de mezini ai seriei respective, abia trecusem de pragul adolescenței!
Mă felicit că, printre cei apropiați sufletului meu s-a aflat și puiul de moldovean, care avea scris în destinul său că va ajunge un mare poet!
Cu Labiș m-am împrietenit repede. La suprafața caracterului său descifrai un om blând, dispus să intre în vorbă, lipicios… Parcă-l aud: „de unde ești bădie?"…
Nu era un om mândru, deși avea cu ce se mândri! Visător, era! Și un mare devorator de cărți!
Oricând era dispus să-ți vină de ajutor, să împartă din ce putea să ofere. Nu v-am spus? Fire de moldovean!
În general era o fire veselă, șotiile, glumele, nu numai că îi plăceau, și le savura, dar le și iniția de multe ori: o dată i-a întins o păcăleală poetei Doina Sălăjan, spre hazul nostru al tuturor!...
Parcă mă văd în cojocelul lui înflorat de la Mălini, pe care mi-l împrumuta când mergeam iarna la Ateneu, la Teatrul Național sau la manifestările Uniunii Scriitorilor...
Iar pe el, parcă-l văd noaptea târziu în sala de seminar, acolo, în vila din Kiseleff nr. 10, compunând poeme precum „Moartea căprioarei", - poezie care l-a propulsat definitiv în celebritate.
Se spune că timpul nu a avut răbdare cu Nicolae Labiș... Și totuși, autoritatea, popularitatea tânărului poet și astăzi atestă că steaua poetului Nicolae Labiș își continuă călătoria alături de noi, strălucind cu generoasă lumină!
