Jurnal de călătorie (V) Un țăran român în America

Joi, 26 noiembrie și în casa băiatului meu a fost o zi de sărbătoare. S-a marcat Ziua Recunoștinței, o sărbătoare anuală, în care americanii mulțumesc lui Dumnezeu pentru recoltele din an. Este o sărbătoare a familiei, zi în care doar magazinele sunt deschise, în joia respectivă nu se lucrează, iar vinerea fiind considerată Vinerea Neagră sunt practicate reduceri mari de prețuri la toate mărfurile, fiind înregistrate cozi la toate supermarketurile.

Ziua Recunoștinței, este o sărbătoare preluată de la indieni de primii coloniști sosiți în lumea nouă, sărbătorită pentru prima dată în anul 1621, ca semn al recunoștinței pentru recolta bogată obținută în condiții meteorologice nefavorabile. În decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluție prin care a patra zi de joi din noiembrie devine oficial Sărbătoare Națională a SUA. În această zi sunt organizate parade cu fanfare școlare și se prezintă care alegorice.

Mâncărurile tradiționale de Ziua Recunoștinței sunt curcanul umplut, fript sau la cuptor, în amintirea gestului umanitar al indienilor față de primii coloniști, cărora li s-au oferit curcani fripți, fiind salvați de la moarte prin înfometare. Alte preparate culinare specifice acestei zile sunt jambonul, cartofii dulci, porumbul și plăcinta din dovleac. Nora mea, Alina - o gospodină americană desăvârșită, ne-a pregătit toate bunătățile amintite, iar la masa specială, împodobită frumos, la ora amiezii, ne-am așezat ai casei, și vărul Florin cu Letiția, americani prin adopțiune de zeci de ani, veniți special din Statul Ohio să-l boteze în Legea Ortodoxă pe cel de-al patrulea nepot al nostru, născut pe pământul american, în Texas. Eu am rostit rugăciunea Domnească Tatăl nostru, iar nepoții mai mari au spus-o în limba engleză. Mărturisesc că am trăit o adevărată emoție când mi-am văzut nepoții rugându-se înainte de masă, obicei pe care îl practică de fiecare dată înainte să mănânce.

La masa respectivă mi-a plăcut în mod deosebit plăcinta din dovleac și mă gândeam că, întors acasă, să-mi pun soția să-mi pregătească o asemenea delicatesă după rețeta americană. Vinul nu prea mi-a plăcut, nu se poate compara cu vinul meu de Târnave, în schimb, berea mexicană a avut succes. Americanii mei au fost fericiți că am reușit să ne adunăm toate neamurile din America și să ne bucurăm împreună.   

Practic, pentru ei au fost 4 zile libere, timp berechet pentru vizite, petreceri și călătorii.

La un moment dat aș fi vrut să le spun, să le reamintesc că și noi, românii, avem mai multe sărbători ale familiei, nu numai americanii. De pildă, când trăiau părinții mei, în luna decembrie se tăia porcul de Crăciun, mama, Dumnezeu să o ierte, pregătea tocana porcului și o mămăligă mare, tata fie-i țărâna ușoară, aducea dintr-un butoi o varză murată, un adevărat medicament. Când începea a se însera veneau frații lui tata în ospeție, ai mamei erau în alt sat. Tata fiind cel mai în vârstă dintre frați, spune Tatăl nostru, apoi, în păhărele mici turna o țuică de prună curată, cu mărgele. După ce se săturau cu tocana porcului cobora în beci și aducea o cană aburită, cu un vin roze, dintr-un amestec de struguri Nova, Izabela Bulgărească, un vin extrem de plăcut la gust, sănătos, a cărui rețetă n-am reușit să o dibuiesc după ce bătrânul a trecut la cele veșnice. Doamne, câte povești își mai spuneau și mama se uita chiorâș când tata tot cobora în beci, după vin. Sau să le mai spun de Crăciun, sărbătoarea familiei la români, când toți copiii se întorc la casele părintești, de Sărbătoarea Învierii de Paști, când iar se adună neamurile. Apoi, voiam să le spun de sărbătoarea când mergeam lătureni la surorile mamei măritate prin satele din împejmuiri, cu căruța sau cu sania, unde se mânca, se bea țuică cu damf de prună în cerul gurii, incomparabil mai sănătoasă decât un whisky. Din nefericire, nu m-au ascultat, așa că am rămas cu amintirile mele frumoase despre sărbătorile familiale de altă dată și m-a cuprins dorul de casă. Plin de năduf am ieșit afară în stradă, și mi-am șters o lacrimă din colțul ochiului. Ce era să fac? M-am bucurat sincer că înainte de Sfintele Sărbători creștine, am reușit încă o dată să ne vedem copiii, nepoții pe nașul Florin și Letiția și am petrecut împreună, după datinile din țara lor de adopție. Nu știu de unde cunoștea MAE din România că noi suntem în America, fiindcă am primit un mesaj pe telefon: „Nu depășiți perioada de ședere legală conferită prin viza de intrare. Respectați cu rigurozitate legislația locală privind regimul de ședere și de muncă" (MAE România). 

Lasă un comentariu