„Există oameni pe care îi simt incompatibili cu mine. În cazul meu, un asemenea om este Traian Băsescu. Incompatibilitatea cântărește mai greu decât antipatia. Antipatia poate fi privizorie, deci trecătoare. Incompatibilitatea este o falie de netrecut ca o ruptură biologică - imposibila acuplare a peștilor cu mamiferele. Incompatibilitatea este definitivă. Totdeauna m-am mirat că elita noastră culturală nu s-a simțit incompatibilă cu Traian Băsescu, când el aparținea altui regn". (Nora Iuga, revista Observator cultural)
Spre demnitatea noastră națională, s-a constatat deseori că, în vremuri de restriște, când „lupi" nesătui s-au năpustit asupra „turmei" românilor, nenumărați luminători spirituali ai neamului, oameni ai Bisericii Ortodoxe și intelectuali de vază, au fost gata - precum acei păstori care nu își lasă turma la greu - să își ridice glasul cu tărie și să se coalizeze pentru a fi „scut" de apărare a noastră în fața asupritorilor. Ei nu s-au sfiit să se expună riscurilor de a fi reduși la tăcere prin forță, chiar cu prețul vieții lor, cum ne amintim că s-a întâmplat cu inegalabilul intelectual Eminescu. Și câtă nevoie am avea astăzi de geniul lui tutelar, în fața atâtor pripășiți și cosmopoliți, care au tupeul să ne impună cum să gândim, ce să vorbim și cum să trăim! Astăzi însă, spre rușinea noastră națională, rolurile s-au inversat și asistăm stupefiați cum așa-ziși intelectuali s-au aliniat în „front" ca să ne denigreze ca popor, direct sau indirect, recurgând la calomnii nerușinate față de marii noștri înaintași iubitori de țară și la complicități cu alogeni instalați la conducere... ca să ne fure țara de sub tălpi. Mă voi rezuma în acest sens la câțiva foarte mediatizați aplaudaci neocomuniști, aflați mai mereu cu blidul întins în preajma Puterii, amplu prezentați ca „simboluri" ale culturii românești, dar care, în realitate, sunt niște accidente hiperbolizate deraiate de la linia adevăraților intelectuali ai națiunii, al căror delir speculativ a rămas mereu paralel cu realitatea! În ale lor pamflete, unde au glosat pe ideea a cât de „nepotrivit" este să fii român, au rămas mereu surzi la gemetele îndurerate ale masei „inepte"! Nu numai că acești „fripturiști" poartă stigmatul indiferenței lor față de cei mulți, dar s-au și lăsat cu zel mobilizați într-o „armată" de reacție, dezavuând, cu timp și fără timp, valorile mărețe care ne-au ținut peste veacuri strâns uniți și defăimând pe cei câțiva intelectuali autentici care au „îndrăznit" să fie alături de popor în vremea luării lor în robie!
Cum nu mi-am propus să mă refer la toate „cozile de topor", voi încerca să surprind doar câteva „portrete" din „triada păltinișenilor" (A. Pleșu, G.Liiceanu), în tandem cu „discipolii" H.R. Patapievici și E. Hurezeanu, cu speranța că „oferta" este ilustrativă în a înțelege cu ce fel de „filosofi" și „filosofii" avem de-a face.
Andrei Pleșu, cunoscut în mediul său „select" ca având predilecție spre oportunism, a manifestat o ciudată afinitate „filosofică", duplicitară, impregnată de o paradoxală simbioză („meditația transcendentală") între ideile comuniste (a fost secretar de partid la Institutul de Istoria Artei), legionare (prin legătura cu agentul spionajului britanic C. Noica, a cărui primă soție, Wendy - Miss Sinaia - s-a aflat la post în România ca agent al Intelligence Service) și cele... securiste (Presa susține că dosarul său de colaborator al Securității era instrumentat de mr. Mălureanu). Nu știu cu ce fel de „învățătură" a rămas de la Noica agentul recrutat de englezi cu misiunea de a forma un nucleu de propagandiști pro-occidentali la „școala de la Păltiniș", dar cert este că, după revoluția furată din 1989, în ciuda tuturor tensiunilor politice, a ocupat funcții înalte sub toții președinții României! În periplul lui politic, al cărui apogeu s-a produs când un emisar al Ocultei i-a propus chiar să fie președinte, „elitistul" pro-american Pleșu a „întors spatele" poporului român prin „girul" pe care i l-a dat președintelui Băsescu (i-a fost consilier) pe când tăia salariile și pensiile, prin decizia de a-i da lui G. Liiceanu Editura Politică (devenită Humanitas, cea mai mare editură, care s-a remarcat în producția de scrieri demolatoare a Istoriei românilor), prin acceptul (ca ministru de externe) de a sprijini în 1999 intervenția armatei N.A.T.O. în sora-ortodoxă Iugoslavia etc. În schimb, s-a înconjurat de o pleiadă de alogeni - ca P. Roman, M.R. Ungureanu, H.R. Patapievici - refractari în multe cazuri la adevăratele noastre interese naționale! Nu a fost fidel nici principiului echidistanței politice pe timpul ultimelor alegeri prezidențiale, când l-a atacat cu fervoare pe contracandidatul lui Iohannis și i-a insultat în public pe doi mari artiști români adepți ai lui Ponta: Radu Beligan și Tudor Gheorghe!
Refractar la critici, ceea ce nu este prea măgulitor pentru un intelectual rasat, Pleșu s-a simțit însă rănit în orgoliu pentru că, în 2003 după ce i s-a decernat Premiul ASPRO pentru cartea „Despre îngeri", s-a grăbit ofuscat să îl restituie deoarece, în revista Observator cultural, președintele juriului - A. Marino - și-a „permis" să îi facă niște observații nefavorabile! A considerat atunci, ca o simplă părere proprie, că nu este cuviincios să îl primească! Însă i s-a părut perfect moral să primească, de la afaceristul dubios D. Patriciu, nu mai puțin de 1 miliard de lei...
Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au fost timp de 25 de ani, „martorii" lui Noica, la Păltiniș, unde mergeau regulat cu alimente și erau sprijiniți cu burse pentru Occident. Ajutorul dat lor de Noica era posibil întrucât, ca o insultă vis-a-vis de ceea ce semnifica esența doctrinei legionare, „maestrul" nu a fost un anticomunist! Așa cum nu au fost nici cei doi ucenici - filosofi! Cu toate acestea, revoluția deturnată din 1989 i-a surprins pe amândoi în postura declarată de disidenți. Numai că unul a fost poziționat de „sistem" la nivelul marilor decizii în Stat, A. Pleșu, iar celălalt, G. Liiceanu, s-a mulțumit pe o poziție socială mai modestă, aceea de moștenitor al sediului și patrimoniului fostei Edituri Politice a P.C.R., adică al Editurii Humanitas. Prin această editură „celebră", preluată în urma unei solicitări externe a Pinoy Circle (o expresie a voinței franco-germane), directorul - filosof G. Liiceanu a reușit trista performanță, ca fiind unul din marii beneficiari ai subvențiilor pentru carte și licitații pentru manuale alternative, să umple librăriile Patriei cu tiraje impresionante de cărți antiromânești! Efectiv niciodată, nimeni nu s-a angrenat atât de acerb, de la conducerea unei edituri, într-o campanie de denigrare și mistificare a operelor științifice și culturale românești, așa cum a fost și este posibil încă prin acest filosof fără viziune și fără operă! Culmea ironiei mai este și faptul că, vrând să pozeze într-un „lup moralist", s-a lansat deseori în atitudini demagogice contra impostorilor și perfidiei, dar „s-a făcut preș" în fața președintelui Băsescu atunci când, deși majorității românilor nu le era străin că tocmai acesta era responsabil pentru intrarea României în criză, i-a mulțumit că „ne-a așezat pe drumul pe care trebuia să ne așeze"! Însă aș vrea să îl întreb, la rându-mi fiind și profesor de Filosofie, pe care drum ne-a așezat? Al bejeniei?
