Modestia este calitatea tuturor sufletelor alese, care, pe măsură ce li se lărgeşte orizontul, pe măsură ce realizează mai multe şi mai preţioase lucruri, din orice domeniu, devin tot mai modeste, tot mai smerite, cum se spune în termeni bisericeşti. Îngâmfat este numai omul cu orizontul strâmt. Trufaş e numai cel cu mintea mărginită. Acestuia i se pare că el este totul şi toţi ceilalţi sunt nimic. El se vede mai măreţ decât tot universul şi consideră întreg universul dator să-i cadă la picioare. Este robit de sentimentul grandoarei, pentru că-i lipsit de simţul măsurii adevărate a lucrurilor. Optica lui este foarte deformată, din pricina orizontului lui limitat. În timp ce omul cu minte luminată, pe măsură ce se ridică, pe măsură ce orizontul i se lărgeşte, în aceeaşi măsură el devine tot mai conştient de limitele lui, de interdependenţa sa, de obligativitatea ce o are faţă de toţi, de recunoştinţa ce o datorează celor din jur, celor de azi şi celor de ieri, ce lucrează, creează, se jertfesc pentru binele semenilor.
Omul modest şi smerit, privind pâinea de pe masă, haina de pe el şi tot ce are, vede miile de mâini, valurile de sudoare, veghea şi truda nenumăraţilor oameni, contribuţia tuturor factorilor ce i-au pus la îndemână toate câte le are, de care se foloseşte şi cu care se mândreşte. Şi astfel, la rândul său, şi el se simte foarte dator faţă de toţi, să le slujească cu toate puterile de care dispune, cu toate darurile pe care le are.
Frumuseţea modestiei este podoaba oamenilor mari, a tuturor acelora cu orizontul larg, luminos, bogat în daruri pentru că, cu cât ştim mai mult cu atât ne dăm seama de imensitatea lucrurilor pe care nu le cunoaştem şi, deci, de limita puterilor noastre. Aşa se explică faptul că marii savanţi ai lumii au fost de obicei oameni modeşti, această modestie apărând la ei ca ceva organic, firesc, neforţat. Cel modest niciodată nu-şi închipuie şi nici nu acceptă să-i spui că el este înzestrat cu această podoabă. Modestia lui izvorăşte din măreţia şi bogăţia lui spirituală, din preaplinul său, după cum spicul bogat în boabe stă totdeauna plecat cu fruntea spre glia căreia-i mulţumeşte parcă pentru mustul bogat ce i l-a dat, pe care el l-a prelucrat doar şi l-a transformat în bobul dulce şi bogat în substanţe hrănitoare.
Omul modest spune totdeauna împreună cu Sfinţii Apostoli: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt" (I Cor. 15, 10), care lucrează în mine. Eu sunt doar instrumentul, e adevărat, ascultător, dar darurile bogate pe care le am, le-am primit şi nu pot să mă mândresc cu ceea ce şi eu am fost doar înzestrat. Mă bucur că am fost ales şi mi s-au acordat aceste daruri şi tocmai de aceea mă simt dator să muncesc şi mai mult şi dar nicidecum nu îndrăznesc să mă mândresc cu ceea ce cu generozitate am fost şi eu înzestrat, căutând să fructific ceea ce am primit. Aşa parcă şopteşte sufletul tuturor celor aleşi, conştienţi de chemările şi de darurile ce le au şi de înălţimile spre care au fost ridicaţi.
Omul modest are şi un sentiment al demnităţii foarte dezvoltat. Acesta, ajutat tocmai de virtutea smereniei, nu săvârşeşte fapte care-l înjosesc pe om. Cel smerit, omul modest, este întotdeauna demn. Modestia are întotdeauna într-însa o putere ce înalţă şi luminează pe om, îi dă o măreţie deosebită, duhovnicească. Cei ce niciodată nu au trăit, nu au experimentat adevărata smerenie, smerenia creştină, cei ce nu cunosc modestia în esenţa ei, aceştia nu au observat că modestia este întotdeauna plină de demnitate, care nu-l umileşte, nu-l micşorează, nu-l înjoseşte pe om, ci, dimpotrivă, îl umple de o forţă ce-i dă tărie să întâmpine cu fruntea senină ignoranţa trufaşă, răutatea îngâmfată, autoaprecierea ruptă de realitate şi starea de mândrie ce-l face, pe cel stăpânit de această patimă, să dispreţuiască pe toţi, să nu respecte şi să nu iubească pe nimeni, decât propriile lui interese, plăceri şi păcate.
Modestia o privim ca pe o scară a marilor înălţări. Întotdeauna modestia este însoţită de blândeţe, de dragoste, de milă, de răbdare. Ea este rodul cel mai curat al iubirii de Dumnezeu şi al iubirii de oameni. Ea, învăţându-ne să ne cunoaştem adevăratele dimensiuni, ne ajută să ne ridicăm spre culmile desăvârşirii.
Modestia se alimentează din spiritul şi din setea de jertfă pentru alţii, pentru semeni, pentru societate, pentru viaţă, pentru lume, pentru progres, pentru cultură, pentru bunăstare, pentru civilizaţie, pentru marile valori ce împodobesc planeta noastră şi o fac pentru noi mai frumoasă. Modestia este calea înălţărilor adevărate. A înălţării nestricate, spirituale, ce-i mai tare pentru viaţa omului decât temeliile de granit şi munţii de piatră. Unde-i mai multă măreţie, acolo înfloreşte mai frumos modestia.
