„Vă spun că uneori Dumnezeu pe cei tineri îi ridică din trup, îi cheamă la el, ca să nu greşească, iar pe unii din bătrâni îi îngăduie să trăiască mai mult ca să se pocăiască, şi astfel să se mântuiască şi unii şi alţii. Tinereţea este ca o floare de primăvară, iar bătrâneţea este ca soarele la asfinţit, gata în tot ceasul de moarte".
***
„Imediat după Crăciunul însângerat din decembrie 1989, un tânăr a alergat în munţi la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credinţa lui curată că ţara-i liberă, comunismul a căzut! Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat capul încet din pământ, l-a privit în ochi şi i-a spus; Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul. Sfinţii sunt înainte văzători".
***
„Folosul rugăciunii stă în împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, indiferent dacă o facem cu gura, prin cuvânt, cu mintea sau cu inima: «Domnul să vă ierte. Domnul să vă audă. Domnul să vă vadă. Domnul să vă însoţească. Domnul să vă apere. Domnul să vă călăuzească. Domnul să vă mângâie. Domnul să vă ajute. Domnul să vă îmblânzească. Domnul să vă înmoaie inima. Domnul să vă ajute să nu faceţi răul. Domnul să vă călăuzească să faceţi binele. Domnul să vă facă milostivi. Domnul să vă dea putere să iertaţi. Domnul să vă facă să vedeţi în alţii partea cea bună". Amin!
Părintele PAISIE OLARU (1897-1990), unul din cei mai mari duhovnici ortodocşi români ai secolului trecut. În anul 1921 a intrat în viaţa monahală la Schitul Cozancea, luând numele la călugărie de Paisie. În anul 1943 a fost hirotonit diacon, apoi preot şi egumen la schitul de metanie. În anul 1947 se retrage la Mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, devenind duhovnic al întregii obşti, până la sfârşitul vieţi sale în anul 1990. O perioadă de 13 ani s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla. Moare la chilia de la Mănăstria Sihăstria, lăsând moştenire ucenicilor şi nouă tuturor pilda vieţii sale de adevărat monah şi părinte duhovnicesc. Timp de 40 de ani nu s-a clintit de pe scaunul spovedaniei, indiferenrt că au venit tancurile ruseşti sau pârjolul comunist, fiind ferit de Bunul Dumnezeu de puşcăriile comuniste prin care au trecut cei asemenea sfinţiei sale: părintele Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, sau membrii Rugului aprins de la Bucureşti. Spovedea zeci de ore în şir, sute de credincioşi veniţi din toată ţara şi care aşteptau la uşa monahului Paisie zile întregi. Era plin de smerenie, blândeţe şi dragoste. Plângea cu cei ce plângeau şi se bucura cu cei ce se bucurau. A fost duhovnicul marelui trăitor părintele Ilie Cleopa, care la rându-i era dohovnicul părintelui Paisie Olaru. La patul suferinţei sfinţiei sale au poposit doi patriarhi ai BOR: PREAFERICITUL TEOCTIST, şi viitorul PATRIARH DANIEL, care îngenunchind la patul lui au cerut binecuvântarea de la venerabilul şi blândul păstor al Domnului, Paisie Olaru. Marele poet imnic IOAN ALEXANDRU datorează părintelui Paisie Olaru credinţa puternică pe care o avea şi a manifestat-o pretutindeni. Deşi părintele Paisie Olaru nu a fost un om al cuvântului scris, după el au rămas o serie de ziceri, relatări, cuvinte, scrisori, care au fost publicate în mai multe volume de sine stătătoare sau reviste.
„1001 CUGETĂRI"
