Exerciţiu de umilinţă

Umilinţa este o virtute rară în societatea de astăzi, iar oamenii vorbesc foarte puţin sau deloc despre ea. În schimb, vorbesc despre ceea ce stă la opusul umilinţei, vorbesc despre mândrie, despre stima de sine, semeţie, îngâmfare. Am putea spune chiar că umilinţa este un cuvânt pe cale să se piardă din limba română şi nu numai. Am mai aflat încă şi faptul că este foarte greu să scrii despre umilinţă, pentru că însuşi scrisul despre aceasta presupune umilinţă.

Conform definiţiei din dicţionar, „umilinţa este un sentiment de inferioritate, de supunere; este o situaţie umilitoare impusă cuiva"; prin urmare, este ceva nedorit. Însă, din punct de vedere creştin, umilinţa înseamnă cu totul altceva. Paul Nicolaevici Evdokimov, marele teolog al emigraţiei ruse, una din vocile Ortodoxiei occidentale de la mijlocul secolului nostru, spunea: „Umilinţa este arta de a fi exact la locul tău", adică la locul creaturii care ştie că toate darurile sale îi vin în mod gratuit de la Dumnezeu.

Se povesteşte că, într-o mănăstire, era o călugăriţă renumită pentru virtuţile ei, iar episcopul a mers să constate personal faptul despre care toţi vorbeau.

- Am venit să o caut pe sfântă!, spuse episcopul călugăriţei care i-a deschis uşa.

- Sunt eu, Preasfinţite, răspuse călugăriţa...

Nu se ştie dacă e adevărată această anecdotă, dar se poate face prin mijlocirea ei portretul unei persoane umile?

Să fii umil nu înseamnă să te desconsideri, să negi sau să laşi să se aşeze praful peste talentele cu care ai fost înzestrat, nu înseamnă să ai o atitudine de dispreţ faţă de propria persoană. Să fii umil înseamnă

să-ţi recunoşti dependenţa de Dumnezeu şi să te eliberezi de dorinţa de a fi stimat de oameni.

Promit să nu abandonez subiectul!

(Din vol. „POARTA RAIULUI - ofertă nelimitată", apărut la Editura „VATRA VECHE", 2015. Cartea se găseşte la Catedrala Mare)

 

Lasă un comentariu