LUCIAN BLAGA - Poezia lirică a lui Eminescu
(...) Eminescu desăvârşeşte opera poetică a unui veac întreg, al cărui aluat atâţia l-au frământat, pregătindu-i drumul. Cu înclinări de gândire mare, ce îmbrăţişează lumea, stăpân pe cultura veacurilor, el şi-a putut încerca geniul în cele mai diverse genuri literare; şi o sporire a ştiut aduce oriunde a încercat o nouă exprimare a sufletului. Vremea bărbăţiei şi-o cizelează din ce în ce mai nemulţumit de sine în versuri de structură fără păcat. Sonetele sale strâng în zale strict croite duioşii şi melancolii de toamnă, peisagii şi măreţii trecute; supt metalul sunător al formei rezistente, veşnica trecere tresare în vorbe vechi. Poezii în care picurii de ploaie curg pe ferestre ca lacrimi, - şi foile veştede îi vin în prag ca scrisori ale morţii - îi cad tot mai des din condei; în singurătate, insu-poet tremură într-o nesfârşită atmosferă şi ceaţă de amurg. Sfâşietoare îi pătrund fiinţa despărţirile de părul blond, de lume şi de sine.
De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-ul meu propriu rug mă topesc în flăcări...
Pot să mai reviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Astfel se întreabă într-un moment de cumplită deznădejde poetul; şi câţiva ani de tristă boală a sufletului au dovedit că: nu. Amintiri elegiace vin pe urmă să închidă cu un sărut un suflet ce a suferit prea mult.
Cu dragoste de adevărat romantic Eminescu s-a apropiat de geniul poporului şi a creat pe motive auzite printre frunze de codru admirabilele sale poezii în formă populară. Codrul tomnatic, părăsit de păsări, devine un sugestiv simbol pentru sufletul pustiit al poetului; mai mult chiar: un simbol al unui mare suflet anonim ce împreună pe toţi aceia care au îndrăgit trecerea şi negaţiunea. Cuvintele împrumută înţelesuri nouă, încă nedestăinuite. Nuanţările de gând şi emoţie înmiindu-se ca undele unui lac, joacă în curcubeie aproape imperceptibile.
(Introducere la Eminescu, Poezii lirice, Cultura naţională, 1923)
ADRIAN MANIU - Eminescu autor dramatic
Logic era să avem câteva capodopere teatrale din partea poetului de geniu care a pornit în viaţă pe urmele unei trupe de teatru.
Despre lucrările dramatice ale lui Eminescu se vorbeşte pre puţin, aproape deloc şi se comite o cruntă nedreptate. Prin fragmentele ce publicăm aici atragem atenţia directorilor de teatru, regizorilor şi actorilor dramatici asupra operei dramatice neglijate şi năpăstuite până şi de critică.
Pretindem ca în unele din acele serbări culturale când se joacă un potpuriu de acte din diverse piese să se reprezinte şi măcar unul din actele numeroase, scrise de Eminescu, dacă nu cu alt scop, cel
puţin ca un fragment de poezie. Pretindem iară ca la producţiile conservatoarelor, în loc de tirade sarbede, să se recite fragmente din aceste opere dramatice.
Teatrul lui Eminescu trebuie jucat. Dacă ţinem seama de respectul cuvenit operei sale poetice, veţi recunoaşte că e firească pretenţia noastră ca piesele lui să fie studiate de regizorii noştri, pentru ca dintr-o selecţie de interpretări să ajungem la realizarea pe care o merită cel mai mare poet. (...)
Am împărtăşit, înainte de a le scrie, aceste convingeri unor prieteni neîncrezători. Mi s-a răspuns în mod categoric: „Eminescu nu avea talent dramatic". - Dar ce e acest talent dramatic? Analizaţi toate operele mari de teatru şi vă veţi convinge că partea lor cea mai de preţ, cea mai înaltă, cea mai impresionantă rămâne poezia. Ştiu bine, scriind aceste rânduri, sunt departe de opiniile curente în teatrul contemporan.
Eforturile dramatice s-au îndreptat, în ultimele decenii, spre fast, spectaculos, simultaneitate, expresivitate, decorativ etc., etc.. Şi asta pentru că şi în străinătate marii oameni de teatru au crezut că aduc progres pe aceste căi. Se începe însă tot mai mult o întoarcere în teatru, de la accesoriu spre principal, de la spectaculos spre text şi de la text la poezie, şi când se va înţelege şi în teatrul românesc acest lucru, Eminescu autor dramatic va fi descoperit. Atunci versul va fi rostit fără sforăituri şi fără prozificări, fără să fie cântat flaşnetăreşte, dar şi fără să fie
rupt dobitoceşte, şi efectul obţinut asupra publicului de poezie va fi cel puţin atât de puternic şi ceva mai nobil decât golul agitat al unei piese cu figuraţie numeroasă.
Dornici de a învedera publicului cât mai curând pe Eminescu autor dramatic, vom sprijini cu slabele noastre puteri orice iniţiativă serioasă a unui teatru particular sau naţional, ce ar intenţiona să împlinească această mare uitare. Suntem însă datori o lămurire, pe care nu o om face decât prin digresiune.
Am văzut la Operă montări de peste un milion pentru opere străine şi calicenie pentru opera scrisă de un muzician român. Am văzut în teatru actori preocupaţi să joace un rol străin, cu amănunţită studiere şi care se ţineau după sufleor în piesele româneşti.
Teatrul lui Eminescu cere şi o montare sobră dar cu totul aparte, cere şi pricepere şi zel din partea unor interpreţi inteligenţi. De teatrul lui Eminescu trebuie să ne apropiem cu toată dragostea şi cu tot respectul, pentru ca să-l înţelegem în tot ce are mare - în tot ce rămâne poezie.
(Viaţa literară, 20.X.1928)
