Suntem, iată, în anul 2016. Ce constatăm după 26 de ani de la Revoluţie? Că subordonarea noastră, a românilor, este, acum, totală, monitorizarea nu slăbeşte deloc. De la Bruxelles ni se vântură întruna aşa-zisul „compromis echitabil." Dar cât poate fi de echitabil machiavelicul compromis, câtă vreme câţiva hotărăsc, iar ceilalţi, mulţi şi nevoiaşi, execută întocmai?
Realitatea e că, începând din '90 încoace am acceptat prea multe sfaturi de afară, spre binele nostru şi binele a dus la situaţia de astăzi: ca nimic (sau aproape nimic) să nu mai fie al nostru. Cu fiecare ameninţare cu „mecanismul" (aşa-zisul Mecanism de Cooperare şi Verificare n.n.) ni s-a spus (ordonat, de fapt!) să grăbim retrocedările sau privatizarea nu ştiu cărui obiectiv important. Doar aşa - obedienţi şi incompetenţi fiind politicienii vremii! -au ajuns în mâinile străinilor marile combinate metalurgice, ale petrolului, rafinăriile s-au privatizat (în dezavantajul nostru) marile active economice şi câte altele. „Privatizările - spunea un expert în materie - au fost în proporţie de 80% un eşec, iar, dacă nu era aşa, azi, în 2016, România ar fi trebuit să aibă un PIB de cel puţin trei ori mai mare decât cel actual."
Astea-s, deci, printre altele, rezultatele obedienţei şi ale incompetenţei. Realitatea este că toate guvernele care s-au perindat la conducerea ţării - fie ele de stânga sau de dreapta - au avut ca numitor comun incompetenţa. Datorită acesteia (dar şi deopotrivă, obedienţei) s-a renunţat masiv la producţia industrială proprie şi s-a abandonat orice efort de planificare strategică a dezvoltării ţării, prin utilizarea resurselor proprii, de care, har Domnului, n-am dus lipsă.
Din păcate, politica la noi s-a ocupat (se ocupă, încă!) aproape exclusiv de interesele proprii ale baronilor puterii, deveniţi, fără teamă, baronii hoţiei. Iar acest sistem al celor îmbogăţiţi peste orice măsură s-a instalat şi decide soarta a milioane de români, care mai cred în libertate şi democraţie. Deşi, până la urmă, i-au sărăcit! Asta şi datorită (ori, poate, în primul rând) obedienţei, obiceiului de a sta în genunchi în faţa străinilor. Trist, dar adevărat…
