Despre Elie Miron Cristea s-a vorbit în epocă în termeni extrem de elogioşi. Legăturile avute cu personalităţi ale epocii şi multiplele sale implicaţii în istorie, în literaturăşi în cultură în general scot în evidenţă o personalitate de prim rang. Încercările repetate ale lui Elie Cristea de a obţine o bursă de studii în afara hotarelor ţării, din dorinţa de a studia cât mai mult, iată că s-au concretizat prin faptul că tânărul Elie Cristea a ajuns la studiu la Budapesta, cu sprijinul stăruitor al profesorului său de pedagogie de la Seminarul Andreian din Sibiu, Ioan Popescu. În toamna anului 1891, pleca din Topliţa şi, după un scurt popas în Sibiu, Elie Cristea sosea în capitala Ungariei, unde îl aşteptau patru ani de studii intense, în urma cărora el va obţine şi doctoratul.
Cartea despre Eminescu a fost mai mult decât o teză de doctorat: a fost un act de anticipaţie a exegezei ce urma să i se consacre în cultura românească, iar pentru un transilvănean a fost un act patriotic. Tânărului Elie Cristea trebuie să i se recunoască meritul celei dintâi exegeze adevărate a operei eminesciene. Subiectul pentru teza de doctorat nu a fost întâmplător. Autorul cunoaşte opera lui Eminescu ca un erudit. Naţionalismul poetului l-a chemat prin strigătul său de dragoste pentru plaiurile natale, mai ales atunci când se afla departe de ele, iar versurile lui cântau trecutul şi prezentul istoric al gliei străbune. Elie Cristea a năzuit să redea cum se cuvine capodopera eminesciană printr-o analiză subtilăşi un perfect echilibru ce izvorăsc din îndemnul său lăuntric profund patriotic, pe al cărui liant s-au suprapus afectivitatea şi vibraţia sa sufletească de o calitate arareori întâlnită.
Eminescu, viaţa şi opera - studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română, aşa se intitulează lucrarea teză de doctorat a studentului absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Budapesta, teză susţinută în luna mai a anului 1895, în faţa unui grup de profesori maghiari, a colegilor de studenţie, printre care se aflau, fără îndoială, şi câţiva români. Cel ce avea să fie patriarhul ţării cu numele cunoscut de Miron Cristea este, aşadar, autorul unui studiu laborios asupra unei opere de mare răsunet în toate părţile vechii Dacii. El a intuit mesajul răscolitor al poeziei eminesciene şi a tipărit la Someşeni, lângă Cluj, în maghiară, studiul: Eminescu, viaţa şi opera, printre primele monografii asupra lui Eminescu, înaintea altor studii mai uşor de publicat la Iaşi ori la Bucureşti, decât la Someşeni, în Transilvania. Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, în lucrarea sa: „Pagini dintr-o arhivă inedită", apărută la Editura Minerva, Bucureşti 1984, menţionează acelaşi loc de tipărire - Someşeni. Dar localitatea unde s-a tipărit teza de doctorat este Gherla, un oraş ce figurează chiar şi pe exemplarul cu autograf oferit de autor Bibliotecii Academiei Române. O sinteză critică originală a concepţiilor conturate până atunci în legătură cu opera eminesciană, sinteză ce înglobează concomitent numeroase referiri la literatura universală, constituie lucrarea lui Miron Cristea, care prin proporţiile şi multitudinea problemelor abordate rămâne prima monografie, în adevăratul sens al cuvântului, asupra lui Eminescu.
Teza de doctorat a teologului Elie Cristea cuprinde douămari părţi: prima parte a volumului este consacrată vieţii poetului, cu bune informaţii asupra drumului atât de sinuos al vieţii acestuia, iar partea a doua se ocupă cu opera poetului. Eminescu a lăsat o operă alcătuită din poezii şi puţină proză, făcând impresia că ar fi voit să cultive îndeosebi poemul scurt. Dar analiza manuscriselor sale dezvăluie un Eminescu plăsmuind mari compoziţii lirice şi dramatice, un poet cu năzuinţa grandiosului şi a organicului ca şi Goethe. Miron Cristea este autorul unui studiu laborios pentru epoca în care a apărut. Teza de doctorat, susţinută la Universitatea din Budapesta, de doctorandul Elie Cristea, la timpul ei a produs valuri de admiraţie, pentru conţinutul concis şi echilibrat al lucrării. Este cel mai consistent studiu monografic asupra lui Eminescu efectuat în secolul al XIX-lea. El cuprinde o bibliografie destul de amănunţită pe baza izvoarelor vremii şi analizează cele mai importante trăsături ale operei eminesciene, îmbinând părerile criticilor români cu observaţii personale, un examen al limbii, al stilului şi versificării (ceea ce nu s-a făcut până atunci, în mod competent, de către critica transilvăneană), pentru a încheia prin câteva consideraţii asupra curentului eminescian. Eminescu, prin poeziile sale, s-a impus în literatura română. Prin poeziile lui, Eminescu a reuşit să dea cea mai adâncă expresie a gândurilor şi ideilor sale.
Miron Cristea remarcă faptul că opera poetică eminesciană e plină de sentimente adânci, de idei şi mari pasiuni, iar forma versificaţiei este impecabilă. Talentul lui Eminescu a fost mare, dar, perfecţiunea formei şi a conţinutului este rezultatul unor studii îndelungate. Poetul foloseşte gerunziul. Acest mod este cu atât mai evident cu cât, după părerea patriarhului Miron, exprimarea ca formă poetică a gerunziului în limba română nu fusese încă reglementată. Când nu găseşte expresii potrivite, Eminescu îşi creează expresii noi. Poeziile lui Eminescu, tocmai prin forma lor ireproşabilă, capătă acea gingăşie surprinzătoare, ce are influenţe adânci în sufletul cititorului. Aceasta se explică prin procesul psihologic ce se declanşează după lectura acestor poezii. Eminescu evită cu grijă expresiile simpliste, inestetice şi reci, precum şi cele cu semnificaţii abstracte. Foloseşte mult epitete, comparaţiile şi descrierile. Din particularităţile atractive ale stilului artistic eminescian face parte personificarea momentelor vieţii, a naturii şi a diferitelor lucruri şi obiecte: „Pădurea suspină", „Ecolul râde de blândele plângeri ale junilor amanţi", „Râul sfânt ne povesteşte cu ale undelor lui guri de-a izvorului său taină, despre vremi apuse …". Analizând opera eminesciană, Miron Cristea observă faptul că limba lui Eminescu este limba românească împrospătată cu material luat din izvorul de cuvinte al vechilor scrieri.
În concluzie putem spune că meritul patriarhului Miron Cristea este acela de a fi deschizător de drumuri în ceea ce priveşte studiul asupra operei eminesciene.
