O mărturisire a Părintelui Nicolae Steinhardt, Mănăstirea Rohia, 24 martie 1989, făcută cu doar câteva zile înaintea morţii sale (30 martie 1989). Aceasta are valoarea unui testament în eternitate.
„Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face?
Să cutez a scrie? Nu va fi impertinenţăşi abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă că, până la rezolvarea teoretică a problemei, am scris şi am publicat câteva texte despre Eminescu: în Viaţa românească, în Caiete critice, în volumele Escale în timp şi spaţiu şi Prin alţii spre sine, în cuvântul înainte la Eminescu - abisul ontologic de Svetlana Paleologu. Am învăţat şi predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla şi Dej.
Ştiu bine că am scris copilării şi banalităţi; dar cu teamă, dragoste, credinţăşi adânc respect. Aşa încât s-ar putea ca păcatul de temeritate şi poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă; nu uit, când sunt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricât de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege.
Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi «fenomenul românesc».
Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în culturăşi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii - acea binecuvântată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.
Cât de fericit sunt că mi-aţi dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc!"
