Frica, problema omenirii de astăzi

„Curajul este rezistenţa în faţa fricii, meşteşugul de a domina frica, şi nu absenţa fricii."- Mark Twain

În 2011 apăruse în mai multe reviste eseul „Teama sau curaj", pe care l-am inserat în cartea „Articole şi eseuri vol. II",în anul 2012. Spuneam, pe atunci, că teama stă ca o marcă în faţa tabloului vieţii noastre de astăzi şi că temerile sunt de două feluri:temeri mai mici care sunt aproape inevitabile şi se manifestă mai mult la oamenii cu firea modestă, lipsită de trufie, la oamenii cu bun-simţ, cu motivaţia cauzelor că le lipseşte ceva de care au nevoie şi nu pot obţine: serviciul, banii, anumite lucruri, situaţii, poziţii de viaţă, simpatii sau aprecieri ale oamenilor, dragostea, femeia sau bărbatul la care visează etc., şi temerile mari, accentuate în ultima vreme: de terorism, de cataclisme, de sărăcie, de sfârşitul acestei lumi. Mai gândeam că ele sunt temeri ciclice în viaţa omului, după cum şi întâmplările s-au dovedit a avea ciclicitatea lor, întrucât „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare" (Eclesiastul, cap 1,9),chiar dacă acum îmbracă altă haină; iar ceea ce va fi nu putem şti! Dar, suntem obligaţi a întrevedea.

Provocaţi de întâmplările vieţii pe care o trăim, întâmplări care ne mişcă fiinţa şi care nu permit lovirea demnităţii ei, vorbim din nou despre frică, nuanţat diferită de teamă, căutând să înţelegem provocările fiinţei omeneşti. Filosoful german Martin Heidegger (1889-1976) spunea, în cartea sa „Introducere în metafizică", că fiinţa omenească este necesar a fi înţeleasă: „Fără o atare deschidere a fiinţei, noi nu am putea de fapt să fim oameni". Dacă teama este emoţia specifică presimţirii primejdiei sau percepţia ei, frica este o emoţie motivată, cu un mare impact psihologic. Este o senzaţie de gol şi de nelinişte care nu ne permite să trăim clipa prezentă ca pe o normalitate; necesită sau chiar declanşează o reacţie de apărare în prezenţa pericolului care atentează la integritatea, demnitatea noastră. Prin urmare, este firesc să ne fie teamă sau frică când simţim o primejdie, pentru că altfel n-am reuşi să supravieţuim.

Aristotel, filosof al Greciei antice, avea dreptate când spunea că teama este anticiparea unei suferinţe. Cred că teama fiind o stare de nelinişte şi de tulburare provocată de un pericol care ne ameninţă, este un sentiment ce apare într-un moment al vieţii, are o cauză pe care sufletul nostru o percepe mai mult prin simţuri şi mai puţin prin logicăşi gândire, adică nu este pusă în ecuaţie, pe când frica este o continuă stare de nelinişte, tulburare, un simţământ mai puternic, mai extins, mai adânc, perceput şi raţional, motivat puternic şi clar, care necesită redresarea simţurilor prin luarea de măsuri întru apărarea fiinţei.

Curajul de care dăm dovadă uneori nu este de ajuns pentru a înlătura această povară, dar, oricum, frica ce ne încarcă organismul cu energie negativă trebuie transformată într-o energie pozitivă, pentru a putea avea o viaţă echilibrată, liniştită. Numai cu ajutorul înţelepciunii putem ieşi de sub tirania iraţionalului şi merge cu speranţăşi iubire spre înfăptuirea unei vieţi fericite. Prin câte stări de cumplită frică am trecut şi mai avem a trece!

Despre România, laureatul premiului Nobel pentru literatura - Aleksandr Soljeniţîn - scria, făcând referire la frica pe care o inoculau cei din monstruoasa Securitate din vremea comunismului:„Tratamentul în penitenciarul de la Piteşti a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane", el fiind locul terorii absolute, acolo unde s-a încercat crearea omului nou folosindu-se reeducarea prin tortură, despre care specialiştii şi istoricii aveau să declare mai târziu că a fost unic în lume şi a fost denumit„experimentul Piteşti". Despre el am semnalat în cartea scrisă intitulată „Preaplinul tăcerilor", editată în anul 2010. Te poţi îngrozi şi poţi plânge citind despre sistemul de reeducare şi te întrebi cum de au putut supravieţui oamenii unei asemenea terori? Te mai întrebi şi cauţi să înţelegi cum de a fost posibil să existe oameni: securişti, gardieni sau deţinuţi capabili să se poarte în aşa hal cu semenii lor. Este de neînchipuit ca un om să se comporte în acel mod cu oricare creatură, darmite cu un om! Şi ajungi la concluzia că, într-adevăr, omul este cel care poate inocula semenului frica cea mai puternică, că este în stare să te urmărească, să te vâneze ca pe o pradă pentru care nu are nici un sentiment de milă, de respect, de iubire, ci doar crudul sentiment al distrugerii. Metodele folosite de regimul comunist au inoculat frica pe termen lung, au cronicizat-o, cum s-ar spune, unii oameni rămânând pentru toată viaţa sub influenţa ei paralizantă. Nu se putea protesta, nu puteai să ai opinia ta! Şi aici îmi amintesc de poezia lui Adrian Păunescu, „Opinia mea", episod despre care am scris în „Preaplinul tăcerilor"... Cei care şi-au exprimat-o cu adevărat au plătit cu viaţa, alţii cu compromisuri degradante. Frica şi-a arătat colţii în acea închisoare, ca şi în celelalte închisori din ţara mea, în vremea terorii comuniste; întreaga populaţie trebuia să gândească în modul impus, nepermiţându-se a critica imoralitatea comunistă. Inducerea fricii a fost folosităşi mai esteşi astăzi, în mod conştient, ca un „vampirism energetic", oamenii stresaţi şi speriaţi fiind mai uşor manipulabili, putându-li-se urmări, prevedea, intenţiile şi acţiunile.

„Frica ar putea reprezenta cea mai mare problemă de pe planetă", scria cineva cu ani în urmă - poate şi pentru că se cunoştea de-acum că fusese experimentatăşi reuşise -, atât la nivel colectiv, cât şi la nivel individual. Frica determină alegerile, deciziile, faptele noastre, şi dacă am putea să ne debarasam de frică, am reuşi să ne transformăm pe noi înşine şi chiar am reuşi să transformăm lumea. Soluţia de a scăpa de frică, dacă ea are un suport real şi nu este inventată, este ca, de câte ori ne cuprinde, să analizam: ce anume credem că determină acea frică, dacă putem s-o înlăturăm sau dacă ne putem eschiva, şi cum ar putea arăta viaţa noastră în continuare, în cazul unui mod de acţiune sau inacţiune, ales. În acest punct intervine curajul omului. Fiindcă, în lipsa curajului, admitem că putem fi ucişi, că nu ne pasă de viaţă sau de moarte. Este forma laşităţii din noi.

În faţa unui pericol iminent, simţurile şi raţiunea intră în acţiune, se declanşează mişcarea ce poate fi: defensivă, adică fuga din faţa pericolului, sau ofensivă, adică punerea în gardăşi pregătirea de luptă. Trebuie să spunem că de multe ori frica ascunde tensiuni şi conflicte acumulate în timp şi care este normal să iasă din ascunziş, moment în care se trezeşte în noi instinctul de apărare.

Frica determină suferinţa şi, de cele mai multe ori, moartea. Viaţa adevărată înseamnă satisfacţia şi liniştea sufletească pe care o avem în relaţiile cu alţi oameni, mai important fiind confortul emoţional decât cel material.

Iată, însă, că afirmaţia cum că frica ar putea reprezenta cea mai mare problemă de pe planetăeste plauzibilă. Astăzi, extremismul religios, în special cel care invocă Islamul, se dovedeşte a fi sursa principală de conflicte din secolul XXI. Apărarea, combaterea sa presupune o alianţă puternică între toate ţările occidentale şi aplicarea unei strategii globale.

Teoria „ciocnirii dintre civilizaţii" a devenit cunoscută pe scară largă în anul 1993, fiind popularizată de reputatul politologul american, analist şi expert în probleme de securitate Samuel Huntington (1927-2008), supranumit „un Machiavelli al vremurilor noastre". Acesta susţinea, încă de pe atunci, că lumea occidentală se îndreaptă spre un conflict inevitabil cu alte culturi, în special cu cele fundamentate pe credinţa musulmană; Occidentul, pe de o parte, şi civilizaţia bazată pe preceptele Islamului de cealaltă parte, sunt atât de diferite, încât e imposibil să interacţioneze fără a provoca scântei, spunea Huntington. Premoniţiile lui au fost privite, iniţial, cu scepticism în cercurile politice, academice şi diplomatice. A fost nevoie de momentul 11septembrie 2001 pentru ca lumea şi liderii săi să ia în serios fenomenul globalizării extremismului religios şi teoria ciocnirii civilizaţiilor.

Deşi există uneori motive diferite aflate în spatele violenţelor din fiecare ţară (exemplul impertinenţei şi vicleniei cu care conducătorul rus acaparează spaţii, tulburând liniştea unor ţări şi modificând graniţe), toate conflictele de azi par să aibă în comun faptul că actele de violenţă sunt comise de indivizi motivaţi religios, dar care denaturează credinţa. Prim-ministrul Regatului Unit, la începutul acestui an, într-un articol redactat pentru ziarul britanic „The Observer", a afirmat că„războaiele acestui secol vor fi provocate mai puţin de ideologiile politice extremiste, cum s-a întâmplat în secolul 20, şi mai mult de diferenţele culturale şi religioase".

Poetul şi dramaturgul român Matei Vişniec (n.1956), trăitor în acest moment în Franţa, argumenta, după momentul atentatului terorist la sediul publicaţiei „Charlie Hebdo": „Franţa a trăit, de fapt, un şoc de tip 11 septembrie, şi probabil că multe lucruri vor evolua în mod diferit după această fatidică zi de 7 ianuarie 2015. Acest seism va trezi, poate, din angelism şi o parte a clasei politice şi chiar a intelectualilor francezi tentaţi să minimalizeze pericolul islamismului radical în Europa".

Extremismul religios şi pericolele pe care le implică a atins un nou maxim în ultimele luni ale anului care tocmai a trecut (2015), odată cu expansiunea grupării ultra radicale ISIS. Aceasta pretinde că a instaurat un Califat Islamic în Siria şi în nordul Irakului şi ameninţă să se extindă. Ameninţarea a devenit globală, iar preşedintele american a precizat ca ISIS s-a desprins din Al Qaida şi a prezentat recent un plan menit să combatăşi să distrugă ISIS, declarând totodată că „o mişcare cu complexitatea şi ferocitatea de care a dat dovadă ISIS nu poate fi izolată într-o «arie de carantină» regională".

„Califatul Islamic" preconizat a început să prindă contur în Siria, o ţară transformată în mare parte în ruine, sfâşiată de un război civil început de mai bine de trei ani, în care luptă mai multe grupări armate, ţară din care fug mii de oameni, pentru a-şi salva vieţile.

După cum a relatat un ziar românesc, într-un oraş sirian aflat în mâinile islamiştilor, obiceiurile considerate „occidentale" au fost interzise, pentru astfel de „păcate" precum ascultatul muzicii de pe CD, fumatul, consumul de alcool, localnicii pot ajunge într-o cameră de tortură sau pot fi biciuiţi în piaţă, ca nişte animale. Cei care se opun sunt împuşcaţi, iar trupurile neînsufleţite sunt lăsate pe şosele zile întregi, spre a le arăta civililor preţul răzvrătirii. Şcolile din oraş în care învăţau fete au fost închise, sub pretextul că instituţiile respective răspândesc păcatele Vestului; femeile din localităţile unde ISIS face legea nu mai au voie să iasă pe străzi decât însoţite de un bărbat şi acoperite din cap până în picioare.

O publicaţie franceză a scris despre islamiştii aparţinând filialei din Yemen a reţelei Al-Qaida dintr-un oraş pe care îl controlează că au lovit zilele trecute o femeie cu pietre până când aceasta a decedat, după ce au acuzat-o de „adulter" şi „prostituţie": „Potrivit unui martor, bărbaţi înarmaţi au lovit femeia cu pietre în mijlocul curţii unei clădiri militare în prezenţa a zeci de locuitori, până când aceasta a decedat".

Frica de ameninţări există atât în exteriorul Americii, cât şi în interiorul ei. Preşedintele Statelor Unite a anunţat acţiuni executive destinate să extindă verificarea antecedentelor pentru unele achiziţii de arme de foc şi să intensifice punerea în aplicare a legilor federale ale naţiunii. Măsurile modeste vor constitui un scurt răgaz pentru comerţul cu arme, legislaţia limitând permisiunea a milioane de arme care urmează să fie vândute fără control eficient, cu instituirea unor sancţiuni penale pentru încălcarea acestor legi. Legile răpesc o parte din libertate, dar mai important este să protejeze oamenii.

Mai citesc în ziarul de astăzi o ştire şi mă întreb: putem fi neînfricaţi în urma anunţului recent al Coreii de Nord, privind succesul testării bombei cu hidrogen, gest care nu poate fi calificat decât dement şi sfidător? Revin la atenţionarea psihiatrului elveţian Carl Gustav Jung (1875-1961) referitoare la puterea tot mai distructivă a armelor, că această realizare obligă omenirea să se întrebe dacă starea spiritualăşi morală a oamenilor care decid folosirea acestor arme este corespunzătoare responsabilităţii pentru urmările pe care le-ar avea folosirea lor.

Frica este inoculată multor locuitori din multe ţări considerate a fi duşmanii cuceririlor islamice. Putem spune căeste un altfel de război, un război emoţional, la care trebuie căutate şi găsite metode de apărare şi chiar de înfrângere adecvate, fiindcă, spunea filosoful german Arthur Schopenhauer (1778-1860): „Voinţa de a trăi este singura expresie a existenţei însăşi a Universului".

Trăim într-o lume a fricii şi singura posibilă protecţie, pe care şi-o doresc oamenii, pentru altă cale considerând că este prea târziu, este pedepsirea duşmanilor care folosesc cele mai crude metode de distrugere. Păcat! Înţelegerea şi iubirea de semeni ar fi putut să ne salveze. Mai este timp pentru trezirea conştiinţei celor care urăsc lumea şi nu preţuiesc viaţa?

Lasă un comentariu