Cu gândul la Eminescu (I) 1850 - 1889 -

Gravată în calendarul de suflet al poporului român, data nașterii poetului național a căpătat o valoare reprezentativă pentru toți cei care vorbesc și gândesc în limba română, un moment de apropiere și regăsire în patria spirituală desemnată de creația eminesciană.

Considerat în durata vremii de istoricii literari rege al cugetării, creatorul nepereche, expresia integrală a sufletului românesc, omul deplin al culturii românești, Eminescu rămâne reprezentantul cel mai de seamă al spiritualității românești, dar și matricea pe care s-a dezvoltat cultura unui veac, arhetipul generațiilor care i-au urmat până în zilele noastre. Opera marelui poet s-a vădit a fi inepuizabilă în semnificații, fiecare epocă și fiecare moment istoric au descoperit în ea, cu infinită bucurie, noi valențe de cuget și simțire.

Gândirea eminesciană a devenit calitate de existență și cu cât trece vremea cu atât orizonturile liricii eminesciene se boltesc tot mai largi peste noi în spiritualitatea noastră.

Ion Luca Caragiale realiza idealizat chipul tânărului Eminescu aflat la vârsta de 18 ani:

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva era înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană."

Titu Maiorescu intuise încă din anul 1872 în tânărul de 22 de ani, doar cu câteva creații publicate, că se găsește în fața unui poet cu deosebit talent, iar în eseul Eminescu și poeziile lui evidenția întreaga forță creatoare a geniului eminescian:

„Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului său și forma limbii naționale care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veștmântului cugetării românești."

Doar 17 ani (din cei 39 trăiți) i-a fost dat să creeze, să cizeleze, zi și noapte, graiul melodios al neamului său însumând o operă monumentală estimată la 15.000 de pagini manuscris aflate în posesia Bibliotecii Academiei Române.

Cu privire la activitatea de creație mărturisea poetul în poezia Cu gânduri și cu imagini:

„Cu gânduri și cu imagini / Înnegrit-am multe pagini / Ș-ale cărții, ș-ale vieții / Chiar din zorii tinereții."

Munca de elaborare a ediției integrale a operei eminesciene începută de Perpessicius a fost continuată în cadrul Muzeului Literaturii Române și conține 16 volume - poezii antume, postume, proză, dramaturgie, scrieri economice, politice, traduceri, ciorne etc. O monumentală ediție științifică ce cuprinde integral creația eminesciană.

Lui Eminescu Constantin Noica  i-a închinat mai multe eseuri, dar și două cărți de excepție: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești (Editura Eminescu, București, 1971) și Introducere la miracolul eminescian (Editura Humanitas, București, 1992).

În prima carte Noica și-a axat eforturile de interpretare pe studiul minuțios al celor 7-8000 de file ale celor 44 de caiete lăsate de poet și încredințate abia în anul 1902 de Titu Maiorescu - mentorul Junimii - fondului de manuscrise al Academiei Române. S-a aplecat asupra lor cu răbdare și a surprins filonul de universalitate și nemărginită sete de cunoaștere a lui Eminescu.

Noica compară caietele lui Eminescu cu cele ale lui Leonardo da Vinci și cu cele ale poetului Paul Valéry.

Spiritualitatea eminesciană este raportată de Noica la trei trăsături majore: universalitate sub semnul vastității și profunzimea orizontului de cunoaștere, completudinismul viziunii și aspirația spre integralism și integrare.

Opera poetului care încântă prin strălucirile ei diamantine își trage izvoarele din tot ceea ce înseamnă timp și spațiu românesc, din adâncurile înnegurate ale istoriei acestui popor, din tot ce adună în inima lui minunatul nostru peisaj național. Eminescu chema scriitorii să se adape „la izvorul curat ca lacrima și mai prețios ca aurul al poeziei noastre populare". În poezia populară, în prospețimea și naturalețea versului popular, în graiul viu al poporului și în vasta sa cultură va găsi resursele necesare actului său creator și performanțele sale expresive. Creația poetului e sorbită din popor cum însuși mărturisea: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar."

A adunat cuvintele rostite din veac de trăitorii simpli sau mai luminați, născuți pe aceste străbune și mirifice plaiuri mioritice, le-a înșirat pe beteala razelor de lună și a luceafărului ce sparge oglinda apelor și, din inimile unui popor întreg, și-a făcut lira pe care să-i cânte istoria înnegurată, darurile multe și sacre, bucuriile și nădejdile ce trebuiau să se împlinească odată.

Motivul timpului ca temă principală revine obsedant în lirica poetului, ca o extraordinară dinamică a sentimentului elegiac de la cea a meditației filosofice la cea erotică. Poezia Trecut-au anii… îmbrăcând forma sonetului este o poezie pe tema trecerii iremediabile a timpului. Versurile poeziei pun accent pe ireversibilitatea timpului care duce cu el, pentru totdeauna, anii frumoși, copilăria cu toate bucuriile ei.

„Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri / Și niciodată n-or să vie iară, / Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară / Povești și doine, ghicitori, eresuri."

Tema o regăsim în numeroase creații eminesciene: Ce te legeni, Revedere, Glossă, S-a dus amorul, Floare albastră și altele.

„Era un vis misterios, / Și blând din cale-afară, / Și prea era de tot frumos / De-au trebuit să piară / Prea mult un înger mi-ai părut / Și prea puțin femeie / Ca fericirea ce-am avut / Să fi putut să steie." (S-a dus amorul)

Supusă trecerii ireversibile a timpului, ființa umană nu se mai poate întoarce și clipa consonanței sufletești rămâne în veci pierdută.

„Și te-ai dus dulce minune / Și-a murit iubirea noastră / Floare albastră, floare albastră / Totuși este trist în lume." (Floare albastră)

Tristețea este marcată de trecerea timpului care erodează ființa umană efemeră, trecătoare, și atunci poetul exclamă dintr-o perspectivă absolută a trecerii timpului, cu infinită nostalgie: „Totuși este trist în lume!"

Într-o aură de mister și magie cosmosul îi oferă poetului contemplator imagini revelatorii.

Evaziunea cosmică este o evaziune în atemporal. Spațiul și timpul constituie coordonatele fantasticului, viziunilor onirice, joc de oglinzi ce duc la imagini de fabulos cosmic într-o neîntreruptă mișcare de rotire și cădere.

„Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele / Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele." (Luceafărul)

Călătoria lui Hyperion spre Demiurg cu viteza luminii prin lumile siderale și prin cele în plin proces genetic ne oferă o vastă panoramă cosmică.

„Și din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi / Cum izvorau lumine; / Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște / Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște"  (Luceafărul )

(va urma) 

Lasă un comentariu