Cu emoție, scriitorul Ilie Șandru din Toplița Română anunță pentru începutul lui februarie 2016 Colocviile Naționale „Octavian Codru Tăslăuanu" de la Bilbor, jud. Harghita. Legat sufletește de această manifestare, am recitit Spovedaniile cărturarului, deslușind apropierea lor, atât de evidentă, de Hronicul marelui Lucian Blaga; două scrieri memorabile, Spovedaniile lui Octavian C. Tăslăuanu și Hronicul și cântecul vârstelor de Lucian Blaga, izvoade ale catharsisului, ale eliberării ființei din constrângerile vieții, prin recursul la copilărie și la „substanța sufletească" nealterată a acesteia. Spovedaniile și Hronicul sunt cercetări ale sufletului, tălmăciri ale „tainelor firii". Tăslăuanu își intitulează primele pagini ale Spovedaniilor - Sufletul, iar Blaga în Hronic... și în Elogiul satului românesc (v. și poetul Sufletul satului) își simte sufletul, „în straturile cele mai ascunse ale sale", format sub înrâurirea puterilor anonime alesatului, lămuriri lăuntrice ce stau sub semnul misterului. Spovedaniile sunt declanșate de euritmia misterioasă a mării și durerosul nepătruns al infinitului creației: „Într-o zi de vară, stăteam întins pe o stâncă de pe Malul Mării Negre (...) Trăiam o clipă rară, când mă simțeam una cu pământul și cu văzduhul ce-l împrejmuiește. Parcă nu eram om, ci atom, rupt din lumea fără de sfârșit a Cosmosului, pe care de la elini ne zbatem să o înțelegem și nu putem; grozavă suferință și umilință e neputința asta omenească." Hronicul lui Lucian Blaga începe sub semnul misterului nașterii articulate a cuvântului, după ce acesta și-a asimilat atributele divine ale luminii și tăcerii. Absența cuvântului, pe care Blaga o numește fabuloasa absență, nu era o muțenie reală, „căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări și îndemnuri era poate mai vie decât la alți copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi."
Așadar, un atent conspect de lectură revelează aproape o simetrie ideatică și afectivă, aceleași personaje de referință, într-o stilistică a cercurilor concentrice: suflet - mister - sat - casă părintească - bunici - părinți - dascăli. Preotul Bilborului și preotul Lancrămului, Isidor Blaga, erau „cărturari de seamă". Întâiul născut al preotului Toader din Toplița îi vorbea fiului de Andrei Mureșianu, de Cuza-Vodă și unirea tuturor românilor într-un singur stat. Era numit „patriarhul înțelept din Bilbor". „Cetitor harnic" avea colecția revistei Familia sau a Observatorului lui Barițiu. Isidor Blaga avea în bibliotecă poezii de Schiller și colecția Convorbiri literare în care Lucian Blaga întâlnește un fragment din Faust, moment ce a deșteptat „cea mai nesățioasă patimă a cititului."
Aceleași similitudini apar în geografia mitologică a Bilborului și Lancrămului. Căpcăunul care sălășluia în Râpa Roșie „din dealul viilor" este aidoma personajelor din poveștile cu smei fioroși legate de iezerul din vârful Călimanului. Spovedaniile și Hronicul descriu în aceleași tonuri despărțirea de sat. Pentru Blaga e „urâtul fără nume, fără capăt și fără fund al săptămânilor", aceeași împovărare trăind-o elevul Tăslăuanu plecat să învețe carte la Sînmiclăuș: „Am început să bocesc de mi se rupea inima." La fel converg imaginile vacanțelor, ca evenimente memorabile, ritmurile impetuase, simfonice, ale peisajului din Munții Sebeșului și Munții Călimani, împrejurările în care se manifestă entuziasmul național, atașamentul, atât al lui Tăslăuan cât și a lui Blaga față de personalitatea lui Nicolae Iorga. Se detașează, în Spovedanii și Hronic, în pagini antologice, relația fiu-mamă trăită până la sublimul sfințeniei. „M-am retras în sângele și în tăcerea mea - consemnează Lucian Blaga în Hronic - (...) Numai o dată într-un amurg, care da în odaie și cu roșeața lui îmi răstălmăcea paloarea, am zis: «Mamă, povestește-mi ceva frumos, fă să uit. Tu știai, odată un basm, despre unul care a fost prin celălalt tărâm... Nu ți se pare că am rătăcit și eu puțin pe-acolo? Vreo câteva zile care au fost însă cât sute de ani!... Cine m-ar putea dezlega, dar temeinic, așa ca să rămână sub patrafir o grămadă de cenușă?» Mama mă privea neajutorată, cu ochii în lacrimi. Și am recăzut, amândoi în tăcerile noastre, care erau una și aceeași tăcere." Contopirea până la inefabil a ființei fiului și ființei mamei, aidoma înminunării în fața tainelor destinului sau ritualului de inițiere, apare în Spovedanii, în zi dumnezeiască, cum o numește memorialistul, în care mama ducea, în munte, sare la cai: „Nu am închis ochii toată noaptea și am pândit-o când s-a sculat în revărsatul zorilor. M-am îmbrăcat repede, pe furiș, am dat cu câțiva stropi de apă pe bot și, popîc, s-a trezit cu mine lângă ea, tocmai când lua în spinare desaga cu sare amestecată cu tărâțe, ca să plece. Nu a avut ce face, m-a luat cu ea, dar mi-a spus: «Să știi că în brațe nu te duc!» Ce să mă ducă în brațe, că piciorușele mele sfârâiau, în pași scurți, pe lângă pasul ei lin și măsurat..."
Ambele scrieri, prin sinceritatea și rodnicia mărturisirii (în literatura teologică se vorbește despre spovedania „neprihănitoare" și „rodnică") ilustrează metafora esenței sau a redescoperirii sinelui în simbioza copilărie-sat, după un parcurs existențial învolburat. Personajul spovedaniilor este „reflector și afectiv", reprezentând ființa scindată, în dramatismul maturității, reîntoarsă la starea genuină, la matricea psihică paradisiacă, la experiențe vii ale purității și libertății „cari leagă cerul de pământ", cum consemna Lucian Blaga, și care dau „un echilibru și un conținut sufletului", în aprecierea lui Octavian C. Tăslăuanu. Prin mărturisire, ființa, la maturitate, se reconstruiește pe sine până la inefabil. „Cu vârsta, copilăria învie tot mai mult", reflecta Emil Cioran într-un Paris ostil, rememorând tipare paradisiace ale Rășinariului, summa ideii de fericire.
Foto: „Colocviile Tăslăuanu", 2015
