Jurnal de călătorie (VI) Un ţăran român în America

Curios să văd cum îşi petrec americanii timpul liber, mi-am însoţit fiul şi doi dintre nepoţii mai mari, Andrei, de 8 ani, şi Nicolae, de 6 ani, la un meci de baschet între echipa Universităţii din College Station şi o echipă din alt oraş. Mărturisesc că n-am mai fost niciodată la un meci de baschet, cu toate că Târgu-Mureşul are o echipă renumită, din câte am citit în presa locală se situează pe primele locuri în campionatul naţional. Am parcat maşina într-o parcare păzită din faţa unei săli sportive imense. Pe holul de la intrare existau mai multe bufete unde se ofereau pungi cu popcorn, Pepsi în pahare din carton, hamburgeri, cafea. Am intrat şi ne-am ocupat locurile de pe bilete printre susţinătorii ehipei locale, suporteri înfocaţi care se manifestau zgomotos de fiecare dată când echipa favorită înscria un gol. În partea dreaptă a terenului un grup de fete frumoase, puţin dezbrăcate, agitau cu mâinile nişte eşarfe, iar în spate, în tribună, o galerie formată din studenţii unei facultăţi militare, susţineau echipa favorită prin strigăte. Galeria, publicul, cu excepţia majoretelor se manifestau exact ca şi la noi, la meciurile de fotbal. Nu ştiu dacă se şi înjura, fiindcă nu înţeleg limba engleză. Nepoţii, curioşi să afle amănunte despre fiecare fază îşi întrebau tatăl, eu nu prea am fost interesat de joc, mai mult m-am uitat la majorete cum îşi unduiau trupul şi la reacţia publicului. Am înţeles că jucătorii erau studenţi la facultăţi din cadrul universităţii locale şi în funcţie de rezultate, de clasament erau scutiţi de anumite taxe. M-am mirat de unde s-a adunat o aşa mulţime de spectatori într-un oraş în care pe timpul zilei rar vezi oameni pe stradă, gură-cască sau cu treburi.

Ca o altă modalitate relaxantă de a petrece timpul liber am fost la o Sală de Bowling. Contra unei taxe ţi se oferea posibilitatea să loveşti cu o minge popicele pe una din numeroasele piste, iar pe un ecran apărea câte puncte ai înregistrat. „Popice din astea pot juca şi la mine acasă!", i-am spus băiatului meu când m-a întrebat dacă doresc să joc şi eu. Am preferat să mă plimb prin sală, să privesc la jocurile mecanice unde se păcănea cu înverşunare. Trebuie să recunosc că totul era foarte bine organizat, începând de la curăţenia în sală şi terminând cu ordinea de la toalete. Mai amintesc şi faptul că şi aici, în holul de la intrare, exista un bufet unde găseai de mâncare şi sucuri, cu precădere Cola sau Pepsi. Şi în această sală erau interzise băuturile alcoolice.

De altfel, cât timp m-am plimbat prin America n-am văzut oameni beţi pe stradă sau cerşetori, nici în restaurantele veşnic pline, unde americanii serveau masa de prânz. O altă posibilitate de petrecere a timpului liber prin sport şi mişcare este practicarea jocului de tenis de câmp. În fiecare zi de joi se organizau pe un teren special amenajat cursuri de iniţiere în jocul de tenis. Am mai aflat de la fiul meu că, din când în când, joacă, împreună cu vecinii, un profesor universitar chinez, un medic şi un fost ofiţer în Afganistan, tenis de masă. N-am participat să văd cum se joacă. În schimb, într-o sâmbătă, dr. ing. Ninel Nica, un specialist în fizica nucleară, plecat din România, de la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele - Bucureşti la Universitatea din College Station-Houston, un om cu o vastă cultură enciclopedică, pasionat şi de tainele teologiei ortodoxe, m-a invitat într-o sâmbătă, zi liberă şi la americani, să mergem la o mănăstire grecească, cale o oră jumătate de mers de la noi, cu maşina. Am acceptat invitaţia cu plăcere şi dimineaţa la ora 7 am plecat pe autostradă, apoi am ieşit pe un drum lateral până la mănăstirea respectivă. Pe drum am văzut numeroase ferme cu vaci lăsate la păscut în stabulaţie liberă. N-am întâlnit niciun sat, doar un orăşel cu cădiri vechi parcă desprinse dintr-un film cu vestul sălbatic. În biserica mânăstirii m-am simţit ca acasă, aceleaşi icoane bizantine, acelaşi iconostas, Liturghia lui Ioan Gură de Aur, doar că se oficia în limba greacă. Răspunsurile la strană erau oferite de patru maici, tot în limba greacă. Ca şi la noi, femeile, toate îmbrăcate cu fuste şi basma pe cap, stăteau în partea stângă, iar bărbaţii în partea dreaptă. Părintele, duhovnicul mănăstirii, american de origine greacă, a încheiat slujba fără să spună câteva cuvinte de învăţătură. După slujbă, toţi enoriaşi, cu mic cu mare, femei şi bărbaţi ne-am dus la trapeză, unde ne aştepta un bufet suedez cu mâncăruri de post şi un pahar cu vin. Acolo s-a discutat în engleză şi greacă timp de o oră, s-a mâncat pe săturate, iar băutura a fost pe măsură, un pahar-două. Vreau să spun că agapa creştină este întâlnită în toate bisericile ortodoxe din Statele Unite ale Americii şi reprezintă poate singurul loc unde creştinii se întâlnesc şi discută între ei. Acest obicei l-am întâlnit şi acasă, la biserica din Agrişteu şi Filitelnic.

Lasă un comentariu