De ce nu vor românii un nou marş al secuilor la Târgu-Mureş?

Vestea că, după incidentele grave care au avut loc la Târgu-Mureş, cu prilejul celor două marşuri, din 10 martie, ale secuilor, din anii 2013 şi 2014, preşedintele Consiliului naţional secuiesc, Izsak Balasz, a mai avut obrazul să ceară o nouă aprobare pentru o asemenea acţiune de proporţii, agresivă şi destabilizatoare, a produs fiori târgumureşenilor. Neliniştea se resimte mai ales în rândul populaţiei româneşti, majoritare, contra căreia este, de fapt, organizată demonstraţia, şi care se vede din nou umilită, jignită şi „trimisă la origini".

Să sperăm însă că cei care au căderea să soluţioneze cererea vor avea gândul cel bun şi vor da o soluţie adecvată, pentru a se putea pune capăt pentru totdeauna unor asemenea forme de manifestare extrem de periculoase, nu numai pentru stabilitatea zonei, ci şi a ţării, pentru menţinerea liniştii şi a climatului de bună convieţuire interetnică.

Ceea ce vor liderii, secuii manipulaţi au demonstrat recent, cu prisosinţă la Târgu-Secuiesc cu prilejul Zilei Naţionale a României, şi aceasta ajunge.

Pentru a lămuri şi mai bine lucrurile am crezut de cuviinţă să publicăm câteva episoade din cartea document a scriitorului reghinean, Alexandru Ceuşianu, intitulată „Vremuri de osândă", recent apărută la Târgu-Mureş în care sunt descrise cu lux de amănunte „Gesta Hungarorum", adică faptele (atrocităţile) ungurilor la Reghin, în timpul Revoluţiei de la 1848, în care, din păcate, secuii au excelat. Mişcaţi de vântul de libertate ce adia dinspre Franţa, evenimentele s-au desfăşurat după tipicul din decembrie 1989. Valul de revoluţie i-a entuziasmat pe toţi, saşii, românii şi ungurii declarându-se deopotrivă fraţi. Aceasta până în momentul semnării unilaterale de către Kosuth Lajos a decretului de alipire forţată a Transilvaniei la Ungaria, decizie abuzivă care nu a convenit nici saşilor şi nici românilor. Ca urmare, atât saşii cât şi românii s-au revoltat, iar autorităţile maghiare, cu sprijinul secuilor, chemaţi să facă ordine, au pus şaua pe ei. Închipuiţi-vă ce a însemnat venirea în zonă a unei armate de circa 20.000 de secui, şi ce atrocităţi au săvârşit aceştia. Dar să lăsăm răspunsul pe seama autorului cărţii.

 

VOLBURA (III)

Evenimentele sângeroase nu întârziară să producă o emoţie profundă în tot cuprinsul ţării şi mai ales în Transilvania. Imperativul zilei era conservarea de sine. Fiecare naţiune se vedea silită să avizeze la măsuri febrile de înarmare pentru preîntâmpinarea primejdiilor. Numai generalii austrieci din Sibiu aşteptau impasibili şi nehotărâţi evoluţia întâmplărilor.

Românii porniră din nou la Blaj. Aceleaşi gloate însufleţite pentru ideea naţională; aceiaşi bărbaţi hotărâţi să-şi jertfească viaţa pentru idealul naţional. De astă-dată însă poporul era înarmat şi aştepta cu încruntare semnalul de luptă. Tinerii mai ales erau nerăbdători şi între ei cel mai impetuos era Avram Iancu, care svârlise în plină şedinţă a comitetului naţional apostrofa: „Vorbiţi, vorbiţi înainte, - eu plec în munţi să fac răscoala." Bătrânii se siliră din răsputeri să domolească spiritele. O delegaţie fu trimisă la 3 Octomvrie 1848 la Sibiu, cu un memoriu în care se expuneau toate atrocităţile săvârşite de Unguri asupra Românilor.

Generalul Puchner - comandantul supreme al armatei regulate din Transilvania - era cât pe-aci să refuze vizita delegaţiei româneşti. Generalul Puchner încunoştiinţa pur şi simplu pe guvernatorul din Cluj despre plângerile Românilor, parcă prin hârtii şi rapoarte s-ar fi putut înăbuşi jerăgaia răsmiriţii. Singura căpetenie militară care avea intuiţia exactă a situaţiei era comandantul regimentului II grăniceri, colonelul Urban.

Bărbat de-o cultură aleasă - militar crescut în spiritul tradiţiei austriece – intransigent şi îndrăsneţ, Urban se hotărî să împingă poziţiile trupelor credincioase împăratului dincolo de cununa dealurilor, ce leagă la miază-noapte Carpaţii cu câmpia. Orăşelul Reghin se îmbia - de la prima ochire - drept admirabil post de observare a mişcărilor din săcuime. Ţinutul era într-o fierbere îngrijorătoare, graţie neodihnitei propagande a emisarilor lui Kossuth.

De-aceea, colonelul Urban nu pregetă mult şi la 16 Octomvrie 1848 îşi îndrumă întreaga forţă armată de care dispunea - două batalioane cu un efectiv de 960 soldaţi şi gradaţi din regimentul II grăniţeri, trei companii de vânători din regimentul 1 cordonieri din Bucovina, un excadron cavalerie Max. Chevaux-legers şi două tunuri uşoare - spre Reghin. Trecând prin comuna săsească Jaad, din sus de Bistriţa, avu prilejul să elibereze din captivitatea Saşilor pe Vasilc Moldovan, prefectul legiunei a IlI-a murăşene, care căutase împreună cu cetele sale să se unească grabnic cu armata regulată. În felul acesta, gloatele ce însoţeau trupa colonelului Urban se întăriră considerabil, îndreptăţind cele mai bune nădejdi, că vor susţine cu mare însufleţire acţiunea armatei regulate.

Apariţia colonelului Urban la Reghin n-avea în sine nimic extraordinar. Dimpotrivă. Prezenţa unei trupe bine închegate intimidează. Desele jafuri şi devastări săvârşite de bande de răufăcători asupra conacurilor boereşti din împrejurime încetară ca prin miracol. Mâna severă a comandantului restabili sentimentul de siguranţă. Cu toate acestea, încordarea nervoasă creştea din zi în zi.

Undeva, în apropierea Odorheiului, se organizase o mare întrunire naţională a Săcuilor. Ziua adunării fusese fixată la data de 15 Octomvrie 1848 pe câmpia de la Agyagfalva (Luteni), ştiindu-se totodată că vor participa acolo şi reprezentanţii oficialităţii din Cluj.

Secuii roiseră cu zecile de mii, în căruţă, aprovizionaţi cu hrană pentru timp mai îndelungat şi înarmaţi. Emisarii care răscoliseră ţărănimea din tot cuprinsul săcuimii, pregătiseră lumea pentru orice eventualitate şi înflăcărarea războinică se dovedi din prima zi ameninţătoare.

Sufletul propagandei incendiare fusese Ladislau Berzenczei, omul de încredere al lui Kossuth. Ambiţia lui era să devină pentru secuime, ceea ce Kossuth era pentru Maghiari. De-aci înverşunarea lui bolnavă de-a prăvăli cursul evenimentelor pe alvia sângeroasă.

Contele Miko, trimisul oficial al Clujului şi preşedintele adunării naţionale, se îngrozi de primejdia teribilă ce-o reprezenta mulţimea adunată. A lăsa pe aceşti sălbătăciţi să pornească ostilităţile, însemna distrugerea ţării însăşi. Un consiliu restrâns între oamenii cei mai cumpătaţi, încercă să temporizeze hotărîrile definitive. Zadarnică nădejde. Berzenczei sta la pândă şi demagogiei sale sângeroase nu-i puteau rezista minţile simple ale ţăranilor. Masele cuprinse de-un entuziasm delirant hotărâră înfiinţarea unei armate săcueşti de sine stătătoare. Jurământul ţâşni din zeci de mii de piepturi. Lava în erupţie nu mai puteau fi stăvilită.

Cruciada împotriva nesupuşilor, duşmani au cauzei maghiare, porni în patru direcţii. Cel mai numeros corp armat, cifrându-se la aproximativ 20.000 oameni, se îndreptă spre Târgu-Mureş, având fixat ca prim popas al operaţiunilor militare, oraşul Reghin.

La 20 Octomvrie 1848, consiliul orăşenesc din Reghin îl încunoştiinţă pe Urban de sosirea unui sol din tabăra Secuilor. Scrisoarea adusă purta data de 27 Octomvrie, Vajairet (râtul din Oaia), şi era iscălită de colonelul Dorschner, comandantul avangardei secueşti. Printr-însa se cerea imediata evacuare a trupelor lui Urban din oraş. Feţele livide ale consilierilor grăiau mai expresiv decât zeci de discursuri. Colonelul Urban izbucni înfuriat: „Dacă nu mă vreţi ca prieten, rămân ca duşman" - şi ieşi trântind uşa în urma sa.

(va urma)

Lasă un comentariu