Ca toţi romanticii, precum Byron, Hugo, Lamartine, Hölderlin, şi Eminescu a fost atras de vaste viziuni cosmogonice în care emite ipoteze cu privire la geneza universului.
Poetul a fost preocupat de elementele din care se nasc lumile. Frecventăeste invocarea apei ca „mamă" a lucrurilor, fiinţelor, aştrilor.
„Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume priceputăşi nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază." (Scrisoarea I)
În viziunile cosmice eminesciene se integrează misterioase puncte iniţiale ce generează fiinţe şi lucruri.
„Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur.
Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl... / Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii... / De atunci negura eternă se desface în fâşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii.." (Scrisoarea I)
Este teoria universului în expansiune ce presupune un atom - tată iniţial ce ar fi conţinut în el materie şi care s-ar fi lărgit mereu până la structura actuală a universului.
Eminescu proiecta o grandioasă epopee dacică. Dacia a obsedat creativitatea eminesciană încă din perioada studiilor vieneze, când datează primele încercări ale unor poeme în care elementele mitice se îmbină cu cele filosofice.
Din acest proiect poetul a scris mai multe poeme printre care: Memento mori, Povestea magului călător în stele, poemul dramatic Decebal, Dochia şi ursitorile, Muşatin şi codrul, Rugăciunea unui dac, Strigoii, Sarmis, Gemenii.
Cea mai cuprinzătoare evocare a vechimii istorice a poporului român este episodul geto-dac din poemul Memento mori. Dacia e proiectată pe dimensiunile fantasticului ale gândirii mitice. În acest paradis al Daciei zugrăvit de poet se concentrează bogăţiile pământului românesc într-o faunăşi vegetaţie cu forme germinative sălbatice. În acest decor este zugrăvită Dochia, zeiţă silvanăşi montană. Confruntarea dintre romani şi daci se proiectează pe un fundal mitic asemănător cu luptele din epopeile antice.
Participă Zamolxe şi alţi zei daci, iar dintre zeii Romei sunt prezenţi Zeus, Marte, Joe. Zeii nordici din Walhala sunt spectatori ai luptei dintre daci şi romani.
Zamolxe şi Dochia constituie imagini alegorice ale setei de a trăi şi a legăturilor dintre omşi natură.
Eminescu a adus cu sensibilitatea sa reflexivă, adâncimea, cugetarea ca fond şi adevărata artă ca formă.
Astfel, cuvintele prin sonoritate, ritm, muzicalitate, consonanţăşi asonanţă, dobândesc în limbajul poetic virtuţi, plasticitate, armonie, incontestabile valenţe orfice. Amintim doar câteva astfel de imagni în limbaj metaforic.
„În cuibar rotit de ape peste care luna zace"
„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur"
„Faţa roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii"
„Se bate miezul nopţii în clopotul de aramă/ Şi somnul, vameş vieţii nu vrea să-mi ieie vamă"
Tudor Arghezi afirma cu privire la limbajul metaforic eminescian:
„În spaţiul poetului, din bolta lui cea mai de sus, lumina inundă din toate părţile, divergentă. Haosul e încununat de o horă de aştri lunatici."
Codrul „bătut de gânduri", izvorul, lacul, floarea albastră, lumea siderală, muzica sferelor cereşti, călătoria cosmică, condiţia geniului şi a artei, visul, teiul sfânt, rămas pentru totdeauna simbol de înflorire şi fermecătoare melancolie, toate constituie componente ale universului său liric.
Poetul îşi proiectează întrebările şi neliniştile în legănarea unduită a codrului.
„Ce te legeni, codrule / Fără ploaie, fără vânt?"
Nimeni altul ca el n-a situat suprema valoare esteticăşi filosofică în rotirile astrale şi existenţiale.
„La steaua care a răsărit / E o cale atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă" (La steaua )
„Părând pe veci a răsări / Din urmă moartea-l paşte / Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte" (Luceafărul )
În anul 1884 Titu Maiorescu publica un succint volum de poezii din creaţia eminesciană. Mulţi ani Eminescu a fost cunoscut doar prin prisma acestor poezii. Întrucât Maiorescu a binevoit să doneze manuscrisele poetului, abia în anul 1902, fondului de manuscrise al Academiei Române, cercetarea şi cunoaşterea operei eminesciene a întârziat.
Astfel, după anul 1900 s-a înmulţit numărul ediţiilor ce au cuprins poezii antume, postume, proza literară, dramaturgia, scrieri economice, politice etc.
Erudiţi cercetători precum Mihail Dragomirescu, C. Papacostea, Dimitrie Caracostea, Garabet Ibrăileanu, George Călinescu, Tudor Vianu, Dimitrie Popovici, N. Iorga, Perpessicius şi alţii au pus bazele unei noi ştiinţe: eminescologia. Din mulţimea de studii, monografii închinate operei poetului amintim: Mihail Dragomirescu, Critica ştiinţificăşi Eminescu (1906), C. Papacostea, Filosofia antică în opera lui Eminescu (1930), Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu (1930).
George Călinescu publică în anul 1932 Viaţa lui Mihai Eminescu, continuată cu Opera lui Eminescu în cinci volume între anii 1934-1936. Călinescu ne oferă pentru prima dată o imagine de ansamblu asupra creaţiei eminesciene, pe baza antumelor, postumelor, poemelor neterminate - privirea fiind mai ales estetică. Sunt evidenţiate motivele şi temele romantice, poetul fiind încadrat în plan naţional şi universal.
Dimitrie Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu (1938) şi Creativitatea eminesciană (1943)
Dimitrie Popovici, Eminescu în critica şi istoria literară română (1947) şi Poezia lui Mihai Eminescu (1969)
Gh. Bulgăr, De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene (1975)
Ioana M. Petrescu, Eminescu, modele cosmologice şi viziune poetică (1978)
Catedrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara au stimulat, în eminenţii lor urmaşi, George Munteanu, Eugen Todoran, D. Murăraşu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Edgar Papu, Augustin Z.N. Pop, Gh. Bulgăr, Eugen Simion, Gh. Tohăneanu, Ion Rotaru, Ioana M. Petrescu şi alţii, rodnice preocupări şi noi interpretări a creaţiei eminesciene.
Universalizarea liricii eminesciene o datorăm unor erudiţi cercetători străini: Rosa del Conte din Italia cu studiul Eminescu sau despre absolut, Ladislau Gáldi din Ungaria cu studiul Stilul poetic al lui Eminescu, Iurii Kojevnikov din Rusia cu studiul Mihai Eminescu şi problema romantismului din literatura română, Alain Guillermou din Franţa cu studiul Geneza interioară a poeziilor lui Mihai Eminescu.
Timbrul liric eminescian străbate întreaga poezie modernăşi contemporană, constituind un reper pentru poeţii aparţinând celor mai diverse formule şi orientări literare.
G. Bacovia, T. Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi alţii vor intra în dialog roditor cu rostirea eminesciană.
Eminescu rămâne prin diversitatea imaginilor, profunzimea ideilor, armonia şi farmecul muzical al versurilor, poetul emblematic al spiritualităţii noastre, cel care ne-a dezvăluit, în versurile sale tulburătoare, sensul vieţii, iubirii, frumosului, timpului, mirajul apropierii de transcendenţă.
