Sunt foarte multe motive pentru care România nu este o țară dezvoltată. Se iau în calcul condițiile istorice, tradițiile, structura economiei, formele de organizare a societății, dar și firea românului, prea puțin decis să se ambiționeze și să ia taurul de coarne pentru a se întrece pe sine, dar și pe alții. Dintre toate aceste metehne, lipsa în prețuirea la valoare a muncii, a strădaniei celor care o prestează constituie cea mai gravă greșeală a societății românești. Se spune, și nu fără adevăr, că munca l-a creat pe om. Ea este ce dintâi condiție a existenței umane. Dacă așa stau lucrurile atunci ne întrebăm, și pe bună dreptate, de ce în societatea românească nu se acordă atenția cuvenită acestui adevăr primordial, de ce munca nu e prețuită la justa sa valoare? Lăsând la o parte toate considerentele, părerea noastră este că România, deși o țară extrem de bogată în resurse, n-a progresat îndeajuns, n-a putut și nu poate prospera tocmai pentru faptul că munca n-a fost stimulată ca la alte popoare. Prin nivelul de salarizare, prin respectul cuvenit producătorilor de bunuri materiale și spirituale, celor care prin efortul și calitatea prestațiilor contribuie nemijlocit la bunăstarea și progresul societății. Socialismul, prin forma sa aparte de repartiție a veniturilor societății, mai mult din bugetul statului, a fost primul care a deformat conținutul salariului, care prin diminuarea lui a fost transformat într-un fel de sinecură pentru unii sau bani de buzunar pentru cei mulți. Cu toate acestea, la puținul cât se primea, a fost stabilită o ierarhie rezonabilă între câștiguri, iar raportul dintre salariul minim și maxim a fost bine reglementat. Din păcate, noii guvernanți postdecembriști au abandonat cu totul această pistă și, renunțând la orice grilă, au adus în derizoriu criteriul muncii depuse. S-a ajuns într-o astfel de situație încât nici cantitatea și nici calitatea muncii nu mai erau prețuite, ponderea câștigurilor din muncă prin intermediul salariilor devenind nesemnificativă pentru asigurarea traiului de zi cu zi. În schimb, a fost încurajată hoția de toate felurile, afacerile oneroase, evaziunea fiscală, economia subterană, care permiteau „curajoșilor" câștiguri nemăsurate și necontrolate, care în scurt timp au devenit surse ale îmbogățirii peste noapte. Așa s-a mers până acolo, încât ea, munca creatoare de bunuri și valori materiale a fost practic siluită, izgonită din ecuația raporturilor sociale, afacerea de însușire în interes personal prin diverse inginerii financiare a banilor de la buget fiind principala formă de derulare a activităților în societatea românească. Excluderea muncii ca monedă de schimb și criteriu de apreciere cantitativă și calitativă a oricărui demers în societatea românească a determinat convingerea că în România, „Cine muncește nu câștigă". Un adevăr trist pe care-l întâlnim la tot pasul și pe ansamblul țării, care de fapt ne ține țintuiți de multă vreme, în mrejele subdezvoltării economice și sociale.
Dacă definim salariul drept cantitatea de bani de care individul are nevoie pentru întreținerea familiei și satisfacerea propriilor nevoi materiale, culturale și spirituale, ne dăm seama cât este de departe salariul tuturor românilor, în general, și al celor săraci, în special, de acoperirea acestor necesități. Aceasta, în condițiile în care, tocmai datorită proastei distribuiri a venitului societății între membrii ei și a abuzurilor prin furt, corupție și evaziune, unii trăiesc în lux, la adăpostul unor averilor nemuncite. Așadar, România, ca penultima țară la nivelul de salarizare în Europa, se află în aceeași situație din punct de vedere al dezvoltării. O dovadă că între aceste două elemente existențiale există o legătură directă, nemijlocită. Statisticile care se fac la nivel continental ne pun în situații de-a dreptul penibile, care însă nu-i impresionează în nici un fel pe guvernanții noștri. Ele dezvăluie dezastrul din societatea românească răvășită în absolut toate compartimentele ei, prin sfidarea oricăror principii și legi fundamentale ce o guvernează.
Așadar cu un salariu minim pe economie de 236 euro România este întrecută la acest capitol doar de Bulgaria (184 euro). Aceasta, în vreme ce în Luxemburg salariu minim pe economie este de 1923 euro, iar în Franța, Germania, Belgia către 1.500 euro. Cum poate trăi o familie de români cu 236 de euro pe lună este greu de închipuit. Desigur nu în toate țările este ca în Franța sau Germania, majoritatea țărilor europene au un salariu minim pe economie între 500 și 800 de euro. Gravitatea problemei vine mai ales din ponderea celor cu astfel de câștiguri în numărul total al salariaților. Astfel, în vreme ce în Slovenia, Lituania, Estonia, Franța, Irlanda, ponderea salariului minim pe economie variază între 10 și 20 la sută, la noi, în România, ponderea crește la 40 la sută din totalul forței de muncă a țării, ceea ce înseamnă un salariu de mizerie nu pentru câteva sute de mii de indivizi, ci pentru 2,4 milioane de salariați, majoritatea capi de familie.
Am asistat săptămânile acestea la penibilele dezbateri ale factorilor de decizie la nivelul central: Guvern, Parlament Sindicate pe această temă, la îndârjirea cu care s-a discutat dacă salariul minim pe economie să urce de la 1.050 lei la 1.250 lei, adică de la 236 la 277 euro, dacă majorarea să fie făcută de la începutul anului sau din luna mai. Disputele au fost atât de furtunoase încât se dădea impresia că respectivii decidenți aveau de împărțit între ei o comoară fabuloasă. Când colo era vorba de câțiva euro în plus pentru cei 2,4 milioane de români, care iau în mână la sfârșitul unei luni de muncă atât cât cei cu dare de mână (printre care se află chiar cei care dezbăteau), cheltuiesc pentru o masă obișnuită cu prietenii, sau pentru o cazare de o noapte la un hotel mai acătării. O adevărată bătaie de joc față de adevărații făuritori de bunuri materiale și servicii, ținuți în mod vădit într-o crasă stare de sărăcie. Aceasta, în timpul în care cei cu pâinea și cuțitul în mână fură de sting cu acte în regulă, își croiesc niște salarii de mii și zeci de mii de euro, iar dacă n-au această posibilitate devalizează pur și simplu bugetul statului, și înainte, dar și după, prin cele mai diverse forme, dintre care evaziunea și corupția sunt de proporții uriașe.
Deseori acești indivizi ajunși să ne decidă soarta justifică nivelul scăzut al salariilor în România (salariul mediu net de 1.875 de lei ar trebui să fie de fapt salariul mediu minim pe economie), prin nivelul redus al productivității muncii, dar niciodată prin golurile imense produse bugetului, prin sustragerile amintite. Cu alte cuvinte tot ei, nevoiașii, sunt de vină. Relatări ale românilor care muncesc în alte țări vin insă să infirme falsa teză că la noi „se cam trage mâța de coadă". Efortul depus de salariatul român nu este mai mic sau cu mult mai mic. Doar la capitolul organizare ai noștri satu mai prost, deficiență care nu poate fi imputată lucrătorului. Diferența este că în vreme ce în economiile consolidate tot ce se produce se înregistrează și se contabilizează până la nivelul PIB-ului, în România, multiplele scurgeri fac ca Bugetul țării să fie mai sărac. În consecință, bani ar fi și pentru salarii mai bune și pentru un trai mai decent al tuturor românilor, dacă totul ar decurge fără sincope de genul celor arătate mai înainte, dintre care corupția și evaziunea fiscală dețin recordul. Este de notorietate faptul că, atunci când economia românească a intrat în criză, președintele Băsescu a găsit de cuviință să taie salariile și pensiile, necutezând să abordeze filonul corupției și evaziunii, care era o sursă extraordinară de redresare. Cu alte cuvinte, este nevoie de o decizie politică responsabilă, capabilă să stopeze toate canalele de scurgere a avuției naționale, de o politică de promovare corectă a legii salarizării în societatea românească în care repartiția după muncă, după cantitatea și calitatea acesteia, precum și importanța socială a ei să fie criteriile fundamentale ale remunerării oricărui salariat. Competența, eficiența și creativitatea la locul de muncă, acestea să fie coordonatele de bază ale retribuirii și atunci suntem convinși că totul va fi bine în România, iar munca și valoarea ei vor fi din nou repuse în drepturile firești, la ele acasă. Numai atunci vom putea vorbi că românii sunt angajați în mult așteptata operă de făurire a unui viitor prosper și demn, cum de-altfel demult ni-l dorim.
