Acum 150 de ani, la Cernăuţi se stingea cel numit de Mihai Eminescu luceafăr, lumină şi stea, geniu' nalt şi mare al deşteptării Bucovinei, cărturarul Aron Pumnul (1818-1866).
Născut la Cuciulata lângă Făgăraş, Aron Pumul va simţi întotdeauna viu spiritul Transilvaniei, îndemnându-l, ca profesor, pe Eminescu să-i cunoască Transilvaniei tezaurul de cultură şi civilizaţie, aşa explicându-se popasul blăjean în biografia eminesciană.
După anii petrecuţi la Şcoala Normală din Odorhei, Aron Pumnul urmează studii de filozofie la Blaj şi Cluj, apoi cursuri de teologie la Viena. La Blaj audiază cursurile lui Simion Bărnuţiu şi colaborează cu Timotei Cipariu, alături de care întemeiează Organul luminărei (1847), primul ziar românesc cu litere latine. Participă la Revoluţia de la 1848 din Transilvania, cu rol în organizarea adunării populare din aprilie 1848 care a precedat Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii. Spunea Aron Pumnul: Poporul este trupul naţiunii, iar limba sufletul. Pentru aceea, precum trupul fără suflet este mort, aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea este dumnezeiescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba sa în toate trebuinţele vieţii. După înfrângerea Revoluţiei se refugiază la Cernăuţi unde va fi numit profesor de limba şi literatura română la Liceul german, avându-l pe Eminescu elev, ocrotindu-l în casa sa, cum consemnează George Călinescu în „Istoria literaturii române, de la origini până în prezent": „La Cernăuţi Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, şi se aşeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea oraşului. Într-o curte cu portiţă de lemn înecată în verdeaţă, se aflau o casă mai mare cu cerdac pe dreapta, unde locuia Pumnul şi alta mai joasă, unde locuiau şcolarii ţinuţi în gazdă şi se adăpostea aşa-zisa bibliotecă a gimnaziştilor români."
Profesorul îi va încredinţa elevului„veşnic râzând şi recitând pe de rost balade populare", Biblioteca gimnaziştilor, ce cuprindea operele lui Dimitrie Cantemir, ale Şcolii Ardelene, ale scriitorilor din Principatele Unite, dar şi titluri din Corneille, Voltaire, Racine, Georges Sand, Schiller, Torquato Tasso sau Iliada lui Homer, aducându-i lui Eminescu „faima" cititorului împătimit.
Aron Pumnul traduce lucrări din limba germană, între care „Despre Principatele Unite", scrie „Convorbiri între tată şi fiu asupra limbei şi literelor româneşti" şi alcătuieşte prima antologie de literatură română, „Lepturariu rumânesc cules de'n scriptori rumâni". Cele şase tomuri ale Lepturariului, cuprinzând o sută de scriitori, îi va fi lui Eminescu cartea cărţilor prin care descoperă scripturile române, aşezându-le, conform accepţiunii lui Aron Pumnul la temelia culturii naţionale.
Versul din poemul „Epigonii",Când privesc zilele de aur a scripturilor române, este edificator. Biblioteca gimnaziştilor şi Lepturariul lui Aron Pumnul îi sunt lui Eminescu, după opinia unor eminescologi, prima „Universitate". Era firesc ca la moartea profesorului, 12 ianuarie 1866, jalea vibrândă a clopotelor să cuprindă şi plânsul învăţăceilor, cei care redactează „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul". A doua poezie din Lăcrimioarele învăţăceilor e oda lui Eminescu „La mormântul lui Aron Pumnul", cu imaginea ghirlandelor de doliu ce îmbracă „antica" şi „frumoasa Bucovină", dar şi locul transilvănean al naşterii profesorului, tărâmuri ale „simţului naţional": Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare, / Te plânge-n tânguire şi locul tău natal; / Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburdare / O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare / Ce-i simţ naţional!
