La împlinirea celor 157 de ani de la Unirea Principatelor Române, prin alegerea, ca domn, la 24 ianuarie 1859, a marelui bărbat, colonelul Alexandru Ioan Cuza, cam prea puțin s-a amintit de cel care i-a fost sfetnic de nădejde, acea mână dreaptă a domnului unirii - Mihail Kogălniceanu.
S-a născut la 6 septembrie 1817, la Iași, fiu al vornicului Ilie Kogălniceanu. Primul dascăl îi este un călugăr maramureșean - Gherman Vida, urmând, mai apoi, școala la Institutul Francez, după moda timpului limba franceză fiind învățată de odraslele celor cu posibilități materiale în acele vremuri. Ca fiu de vornic, cu timpul, a desprins limbile franceză, germană și greacă. Își continuă, în 1834, studiile în Franța, urmând, în anul 1835, cursurile de istorie și drept ale Universității din Berlin, acolo unde, în 1837, îi sunt tipărite lucrările științifice „Limba și literatura română sau valahă" (în germană); „Schiță asupra istoriei, obiceiurilor și limbii țiganilor" (în franceză); „Istoria Valahiei, Țării Românești, Moldovei și a românilor de peste Dunăre" (în franceză). Întors la Iași, scoate, în 1838, revista „Alăuta românească" și colaborează, ca redactor, la „Dacia literară", urmând ca, în 1841, să tipărească, la Iași, „Arhiva românească", cuprinzând documente și studii istorice. În anii 1842, 1843, 1844, 1845 și 1846 scoate acel „Calendar pentru poporul românesc". La 24 noiembrie 1843, profesor de istorie fiind, ține primul curs - „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională la Academia Mihăileană" din Iași. La 15 aprilie 1844 pleacă la Paris. Ajuns la Viena află că domnitorul Sturdza a dat ordin ca imediat să se întoarcă în țară. Întors la Iași, Kogălniceanu publică prima ediție de cronici române, de pe manuscrisele vechi, în colecția „Letopisețile Țării Moldovei". În 1846, ca expatriat politic la Paris, face o călătorie de documentare în Spania și începe să scrie un jurnal.
În anul 1848 ia parte, în mod conspirativ, la revoluție. „Ocârmuirea îl socotește principalul instigator și oferă o recompensă de 700 de galbeni celui care l-ar fi adus în fața autorităților". Urmăritul Kogălniceanu fuge la Cernăuți.
Începe să publice și scrieri literare. În „Gazeta de Moldavia", în anul 1850, îi apare un fragment din „Tainele inimei", una din primele încercări de roman în limba română. La Iași, în 1855, apare „Steaua Dunării", în anii următori - 1856, 1857, 1858, 1859, militează, pentru unire, ținând celebrul discurs adresat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la alegerea sa. Fiind sfetnicul cel mai apropiat al noului domn, după Unirea din 24 ianuarie 1859, Kogălniceanu devine președinte de Consiliu (șef de guvern) și ministru de Interne. În anul 1864, cu sprijinul lui Kogălniceanu, Cuza dă, la 2 mai, lovitura de stat, pentru a înlesni seria reformelor, printre care și cele privind legea electorală și reforma agrară.
Este prezent în viața politică și după abdicarea domnitorului Cuza. Ca membru al Academiei Române, la 15/27 decembrie 1871, în opoziție fiind, ca deputat, Kogălniceanu acuză, în Adunarea Deputaților, guvernul și pe regele Carol I, pentru implicarea în scandalul privind „Chestiunea Strousberg".
Ca ministru de Externe, la 9 mai 1877, Kogălniceanu rostește, în Adunarea Deputaților, celebrul discurs prin care declară „independența absolută a României", ca națiune de sine stătătoare, și anunță intrarea în război a României pentru eliberarea de sub dominația imperiului otoman.
La Kõln, în 1887, are loc licitația publică pentru vinderea celor 188 de tablouri din colecția personală, opere ale unor mari artiști - Bellini, Tiepolo, van Dych, Tintoretto, Rubens, Veronese și alții.
Printr-o interpelare în Parlament, la 2 martie 1888, Kogălniceanu adresează colegilor deputați apelul de a vota un ajutor viager poetului Mihai Eminescu. Din păcate, fără „niciun efect în sufletele deputaților!".
Mihail Kogălniceanu, om de stat, important demnitar, istoric, literat, șef de reviste (și colaborator) la „Alăuta românească", „Dacia literară", „Arhiva românească", „Gazeta de Moldavia", „Steaua Dunării", „Propășirea" etc., cercetător al documentelor vechi, luptător pentru crearea statului național, principalul și cel mai de încredere sfetnic al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, se stinge din viață, la Paris, la 20 iunie 1891, în urma unei operații. Este adus și înmormântat la Iași, ducându-și odihna de veci în Cimitirul „Eternitatea".
Mihail Kogălniceanu ne-a lăsat și următoarele scrieri literare: „Împăratul și braminul"; „Adunări dănțuitoare", „Nou chip de a face curte", „Două femei împotriva unui bărbat" (teatru), „Iluzii pierdute… Un întâi amor", „Fiziologia provincialului în Iași", „Tainele inimei", „Introducțiune la Dacia literară" etc.
Dintre scrierile lui istorice și sociale, ne vom opri doar la câteva. În „Introducție la «Arhiva românească»", Kogălniceanu se oprește la un memorabil poem al lui Martin Opitz (1597-1639), poetul umanist german, care, aflându-se în Transilvania între anii 1622-1623, încântat de frumusețile Apusenilor, ne lăsa poemul „Zlatna sau liniștea sufletească", în limba germană. Un poem despre oamenii locului, despre frumusețile unui pământ blagoslovit de Dumnezeu: „Au trecut acum mai mult de două sute de ani, de când Opitz, în versurile sale, vechi de formă, dar nouă de idei, cânta numele românilor (…) Opitz arată, în poemul său - scria Kogălniceanu - că peste Dacia au trecut goții, ungurii lui Attila și scrie el: «Totuși limba voastră rămâne aici până în ziua de azi, orice om, cu drept cuvânt, se poate minuna de ea»".
Câteva rânduri închină Kogălniceanu domnului Moldovei, în povestirea „Ștefan cel Mare în tîrgul Bâiei". Adică, Baia, acolo unde domnul Moldovei l-a învins pe regele Matei Corvinul. „Toate popoarele au câte un bărbat în care au personificat idealul virtuților și însușirilor ce ar dori să găsească în domnitorul lor; numele și faptele acestor bărbați îndumnezeiți fac o fală, o proprietate națională și, din neam în neam, din veac în veac, aureola de slavă ce-i încungiură crește și se sporește mai mult, și tot ce este mare, frumos, eroic se atribuie geniului și brațului lor. Un asemenea bărbat a avut și Moldavia; și acesta este Ștefan cel Mare. Niciun domn, înaintea sa, în urma lui, n-a ajuns la faima și celebritatea sa; niciunul nu și-a păstrat între moldoveni, și pot zice între români, un nume așa de drag, așa de curat, așa de popular ca al lui. Încă astăzi, aproape de trei veacuri și jumătate după moartea sa, Ștefan cel Mare este idealul poporului nostru; el personifică patriotismul, vitejia, dreptatea, bunătatea, în sfârșit, toate însușirile unui mare domn, ale unui geniu scutitor".
Kogălniceanu a luptat pentru dezrobirea țiganilor. „Regularea averilor mânăstirești, desființarea dajdiei ce preoții, diaconii și dascălii plăteau altora decât statului, și, mai ales, dezrobirea țiganilor mânăstirești și a celor ai ocârmuirii, a căror slobozenie are a se declara (…), toate acestea sunt niște reforme ce fac cinste, atât guvernului ce le-a propus, cât și Camerei care le-a dat o întindere și mai liberală. Numai duhurile ruginite și vrăjmașe binelui ar putea să le tăgăduiască lauda ce li se cuvine. Fără a intra în discutarea a tot ce este bun în cele dintâi două dispoziții legislative, care sunt de competența jurnalurilor politice, noi, ca români, ca iubitori ai omenirii, ca fii ai veacului nostru, nu putem să ne oprim de a nu vorbi (…) de dezrobirea țiganilor. Un asemenea act din partea ocârmuirii noastre ne înalță țara, deopotrivă cu staturile cele mai civilizate, în privirea principiului moralului și al dreptății".
În Prefața la „Letopisețile Țării Moldovii", Kogălnicenu se referă la necesitatea studierii izvoarelor istorice. „Dacă vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este în epoca noastră, în acest timp de haos, când, și oamenii publici, și oamenii privați, bătrâni și tineri, ne-am văzut individualitățile sfâșiate și iluziile ce ne erau mai plăcute, șterse. Într-un asemenea timp, limanul de mântuire, altarul de răzimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracul care ne mai poate spune viitorul. Acest mare adevăr îl simțesc mai cu deosebire națiile civilizate. Noi vedem că la dânsele istoria singură a moștenit tot interesul ce altădată îl aveau alte cunoștințe teoretice; căci tocmai ele simțesc nevoia de a-și lega prezentul cu trecutul. De aceea, nici într-un secol, chiar în acel al benedictinilor, nu s-au publicat ca astăzi colecții mai mari de cronice și de urice originale, spre a completa istoria, în adevăr, spre a avea o istorie, și îndeosebi istoria țârei sale. Nimic mai bun, mai folositor, mai neapărat, este, decât de a se întoarce la izvoarele originale, adecă de a avea înainte cronicele, biografiile, diplomele, toate acele acte scrise care se raportează la întâmplările politice, la dreptul public, la legile, la instituțiile, obiceiurile și moravurile timpurilor trecute. Căci, puși în față cu aceste originaluri, suntem, cum am zis, la izvoarele istoriei, fără ca niciun intermediar să se puie între noi și între aceste monumente vrednice de tot onorul".
În cuvântul rostit la Adunarea Deputaților, în ședința din 28 mai 1862, Kogălniceanu fiind deputat de Focșani, se referă la îmbunătățirea soartei țăranilor, prin reforma agrară. „Domnilor mei, dacă în țară este o cestiune mare și grea, negreșit că este cestiunea ce astăzi ni se înfățișează spre dezlegare: vreau să vorbesc de îmbunătățirea soartei țăranilor, de îmbunătățirea, prin urmare, a însăși temeliei naționalității noastre. În adevăr, domnilor, nicio cestiune în hotărârea ei nu reclamă mai mult patriotism, înțelepciune, dreptate și abnegațiune totodată, decât marea reformă ce suntem chemați de a face; reforma care a fost grea și în țările cele mai puternice și mai luminate ale Europei (…), reformă care și în Principate se urmărește, fără succes, de mai mult de un secol, reformă grea și spinoasă, a cărei soluțiune părinții ne-au lăsat-o ca o fatală moștenire. Da, domnilor, fatală moștenire! Căci suntem chemați a dezlega această cestiune, a săvârși această mare prefacere în ideile noastre, în trebuințele noastre, în viața socială și economică a proprietarilor de moșii și a trei milioane de țărani!".
Premeditat am lăsat la urmă acel discurs la alegerea, ca domn, a lui Alexandru Ioan Cuza, expresie a umanismului românesc, a patriotismului, a dăruirii și toleranței proverbiale ale unui neam.
„Măria-ta,
După una sută cincizeci și patru ani de dureri, de umiliri și de degradație națională, Moldova a reintrat în vechiul său drept, consfințit prin capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pre capul Său, pre domnul.
Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta, a voit să răsplătească sângele strămoșilor tăi, vărsat pentru libertățile publice. Alegându-te pre tine domn în țara noastră, noi am vroit să arătăm lumei ceea ce toată țara dorește: la legi nouă, om nou.
O, doamne!, mare și frumoasă îți este misia! Constituția din 7 (19) august ne însemnează o epocă nouă și măria-ta ești chemat să o deschizi! Fii dar omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iară tu, măria-ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.
Nu uita că dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, ai să domnești peste două milioane de oameni!
Fă, dar, ca domnia-ta să fie cu totul de pace și de dreptate, împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție.
Fii simplu, măria-ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire.
Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăiești dar mulți ani, ca și dânsul; să domnești, ca și dânsul, și fă, o, doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituțiilor noastre, prin simțămintele tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale nației noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanția că «România nu are alt ocrotitor decât pre Dumnezeu și sabia sa!»"
Să trăiești, măria-ta!"
Acesta a fost Mihail Kogălniceanu, istoricul, cercetătorul prin arhive, literatul, luptătorul cu armele scrisului, politicianul, șeful guvernului după unire, sfetnicul de nădejde al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
