De ce nu vor românii un nou marș al secuilor la Târgu-Mureș?

Vestea că, după incidentele grave care au avut loc la Târgu-Mureș, cu prilejul celor două marșuri, din 10 martie, ale secuilor, din anii 2013 și 2014, președintele Consiliului național secuiesc, Izsak Balasz, a mai avut obraz să ceară o nouă aprobare pentru o asemenea acțiune de proporții, agresivă și destabilizatoare, a produs fiori târgumureșenilor.

 Să sperăm însă că cei care au căderea să soluționeze cererea vor avea gândul cel bun și vor da o soluție adecvată, pentru a se putea pune capăt pentru totdeauna unor asemenea forme de manifestare extrem de periculoase, nu numai pentru stabilitatea zonei, ci și a țării, pentru menținerea liniștii și a climatului de bună conviețuire interetnică.

Pentru a lămuri și mai bine lucrurile am crezut de cuviință să publicăm câteva episoade din cartea document a scriitorului reghinean, Alexandru Ceușianu, intitulată „Vremuri de osândă", recent apărută la Târgu-Mureș în care sunt descrise cu lux de amănunte „Gesta Hungarorum", adică faptele (atrocitățile) ungurilor la Reghin, în timpul Revoluției de la 1848, în care, din păcate, secuii au excelat. Închipuiți-vă ce a însemnat venirea în zonă a unei armate de circa 20.000 de secui, și ce atrocități au săvârșit aceștia. Dar să lăsăm răspunsul pe seama autorului cărții.

 

Jaf și devastare (VII)

La început nu s'a petrecut nimic deosebit. Trupele defilară în ordine de bătaie, impunându-și cea mai riguroasă ținută ostășească. În frunte, intrară în oraș husarii secui, apoi grănicerii din secuime trecuți la rebeli; după trecerea acestora, se încolonară voluntarii, urmați de așa-numiții husari ai lui Matia. Fețe supte de oboseală și avide după odihnă; privirile totuși nu-și puteau ascunde scăpărarea de ură și sălbătăcie.

„Încă nici nu trecură bine husarii secui pe dinaintea casei mele - scrie Emmrich în cronica sa - când observai pe un Român apropiindu-se de fântâna din fața casei lui M. Wermescher, atras probabil de nesocotită curiozitate, tocmai când veni infanteria Secuilor. Par'că n'ar fi fost un om inofensiv, ci o fiară sălbatică, așa se năpustiră câțiva fanatici, părăsindu-și rândurile, și loviră fără milă în nefericita victimă. Omul se prăbuși la pământ și încercă să scape, vânzolindu-se pe mâini și picioare spre curtea lui M. Wermescher. Un Kossuth-husar, avid să-și afirme bărbăția, îl încruntă dintr'o lovitură de spadă".

Strania sburdălnicie a Secuilor era tolerată de ofițerime dintr'o dublă considerațiune. De-o parte exista teama, nu cumva Urban să fi pregătit vr'o cursă, ascunzând soldați prin case cu scopul de-a deschide pe urmă un foc ucigător prin surprindere, - de altă parte era recomandabil să intre groaza în cetățenii rămași acasă.

Liniștea nu se restabili decât odată cu porunca de desfacere a rândurilor. Ordinul de încartiruire era de-un echivoc diabolic. „Acolo unde casele sunt locuite, soldații să nu se atingă de nimic, fiindcă cetățenii rămași la vetre nu sunt dușmani!" Ori, dată fiind împrejurarea că aproape întreg orașul fusese părăsit, semnificația ordinului nu putea scăpa nimănui. Contele Carol Dezsoffy, căpitan de husari, - găzduit la casa lui Daniel Schuller - abia se așezase la masă și un călăreț îi aduse vestea că infanteria se dedă la excese. Căpitanul ieși grăbit, cu gândul să restabilească întrucâtva ordinea, dar se reîntoarse după scurtă vreme abătut, observând: „Nu mai poți face nimic cu oamenii; în timp ce îi scoteam dintr'o casă, lovindu-i cu dunga săbiei, intrau în cealaltă".

Una din cele dintâi case încăpute la cheremul hămesiților, fu casa bogătașului român Nicolae Marinovici:

„Cu ajutorul lui D-zeu am zidit această casă - scrie Nicolae Marinovici într'o hârtie datată la 10 Decemvrie 1851 - din fundament în anul 1847/48. Când am fost gata de tot și mobilurile în casă toate, și bolta plină cu mărfuri și magazinul și pivnița împreună, s'au sculat Maghiarii adecă Ungurii asupra împăratului și Sașilor și asupra Românilor. În ziua de 1 Noembrie 1848 am fost siliți a lăsa toată avuția și casa și abia am scăpat cu patru copii mici până la Bistrița. Acolo am șezut șapte zile și după șapte zile întorcându-mă îndărăpt n'am aflat nimica, numai cenușă de toată.

Secuii sparseră ușile și intraseră în prăvălii, sfeterisind mărfurile și dând frâu liber cupidității. În casele unde nu întâlneau proprietari acasă, ei deșertară întreg avutul mobil, luându-l cu sine. Amatorii cei mai numeroși se burdușeau însă împrejurul pivnițelor pline cu vin. Chelarele gemeau de lume și boboteau de răcnetele celor porniți pe orgii bahanale. De-acu nu se mai putea gândi nimeni să stăvilească jaful.

Și totuși cetățenii îngroziți avură o clipă de reîmprospătare a nădejdilor, când aflară mai întâi că pedestrimea primise ordin să părăsească orașul.

În timp ce husarii se pregăteau de plecare, contele Dezsoffy își luă rămas bun de la gazda sa cu vorbele:

„Prețuite prietene, îți dau sfatul să nu te culci, fiindcă noaptea aceasta nu aduce niciun bine cu sine. Pe noi ne cheamă în lagăr, fiindcă se știe că ne-am împotrivit unei prădări a orașului". Este aproape neverosimilă istorisirea, pătrunsă de-un humor amar, ce-o face cetățeanul Emmrich în cronica sa. Se încartiruiseră și la casa dânsului niște husari, cari petrecându-și cu multă destrăbălare vremea pe socoteala dânsului, acum porneau la auzul semnalului de goarnă. Înoptase de-a-binelea și Emmrich se socotea preafericit, că scăpase cu pagubă relativ puțină. Se duse în odaie să facă puțină rânduială.

„N'ajunsei să fac cine știe ce ispravă - scrie el - când auzii, îngrozit, zgomot de pași pe scări și doi onkentes-i (voluntari) intrară în odaie sprinteni și prevenitori, informându-mă de dorințele lor. Unuia îi trebuiau niște obiele, iar celuilalt o păreche de nădragi.

 Pregătindu-mă să le satisfac cererile, observai pe unul cum înșfacă niște serviete și alte pânzării, anunțăndu-mă cu seninătate, că aceste obiecte îl satisfac cu prisosință. Al doilea - un bărbat înalt costeliv - acceptând obiecțiunea mea, că nădragii mei îi vor fi prea scurți -apucă ceasul de părete subsuoară, apoi un costum femeiesc și o năframă și se depărta rânjind. Nu-mi pot da seamă nici până în ziua de azi, cum am avut cutezanța să asist la săvârșirea prădării casei mele, până în capăt, căci vizitele se înmulțiră și deveniseră din ce în ce mai agresive. Nu mă mai întreba nimeni asupra cutărui sau cutărui obiect, ci mi se lua pur și simplu tot ce era transportabil.

„Cu inima copleșită trecui în revistă ruina vetrei mele durate de abia opt ani, dar îmi rămăsese încă mobila, dulapurile și altele; de-asemeni cărțile de știință, naturală nu plăcuseră nimănui, cu toate că fuseseră răsfoite de mai multe ori în căutarea bancnotelor; pivnița încă scăpase neatinsă. După o scurtă suspendare a acestor vizite - prolog sinistru a jafului general - Emmrich tresări înmărmurit de trosnetul unei noi invazii. Incapabil să mai reziste tensiunei nervoase, o luă în grabă mare spre grădină, scăpând neobservat într-o șură, de unde putu urmări, îndeaproape, tot ce se petrecea în casă.

Glotașii secui, cari se revărsaseră ca un șuvoi a-tot-distrugător peste oraș, își făcură apariția. O ceată de lăncieri năvăli pe scară în sus, proferând fioroase amenințări. Cineva aprinse lumină în casă; apoi începu opera distrugerii. În mijlocul unui vacarm indescriptibil, intrușii zdrobiră mobilele, pușcară în oglindă, sparserâ sticlăriile și, nesatisfacuți, își continuară furia devastatoare, coborând în pivniță, să-și potolească nesațul.

Tabloul acestei nopți de groază dantescă este înfățișat și de cronicarul Daniel Schuller cât se poate de impresionant.

„Picoteam fără să pot găsi somn, frământat mereu de gândul, ce se va alege din mine, dintr'ai mei și din avutul meu. În această stare de somnolență vor fi trecut un ceas sau două, când tresării la auzul unor răbufniri îndepărtate. Sării la geam să văd ce se petrece afară și văzui umbre de oameni mișunând cu lumânări aprinse în mână. Veneau din direcția podului temniței, păstrând o muțenie sinistră și spărgeau porțile din casă în casă. Priveliștea aceasta lugubră era cu atât mai grozavă, cu cât luminile luceau prin bezna oarbă ca niște licurici fantastici. Nu se auzea alt sunet decât surdele lovituri și așchierea lemnului dela porți și uși. După fiecare spart de poartă, urma o liniște mormântală.

Iadul își desfundase porțile, ca să reînvie pe durata unei nopți barbariile trecutului, numai că realitatea întrecea, în grozăvie, cele mai înfricoșate povestiri asupra Hunilor și Vandalilor.

(va urma) 

Lasă un comentariu