CĂLĂTORIE SPRE SINE ÎNSĂȘI

Mihaela Rașcu a intrat în literatură la vârsta deplinei maturități, după ce experiența sa de viață a trecut prin vămile binelui și răului, urâtului și frumosului, rămânându-i teritoriul literaturii cel în care să se regăsească. În literatură, nu ca un spectacol exterior, ci în dimensiunea introspectivă a ființei.

 Prin literatură, Mihaela Rașcu încearcă să scoată la lumină fărâme din „infinitul interior", pe care să le pună în relație cu „infinitul exterior", materializat în acest volum prin imagini din miracolele naturii, în special din universul floral, imagini surprinse de autoare, devenind ele însele poeme fără cuvinte.

Prin textele sale, Mihaela Rașcu își pune întrebări sieși dar și lumii totodată, tatonând prin creație răspunsuri prin care să-și găsească locul său în lume și sensuri existențiale posibile.

Mai puțin preocupate de formă, poemele acestei cărți sunt interesate de fond, ca un exercițiu de autocunoaștere continuă. Sunt puse în aceeași ecuație realul și irealul, materialul și imaterialul, moralul și imoralul, perechi polare între care fixează limitele umanului din noi.

Autoarea surprinde, radiografic, stări și sentimente, din propria-i viață, pe care o consideră un „caleidoscop", un puzzle, căruia trebuie să-i așeze fiecare piesă la locul potrivit.

Ritmurile poeziei clasice pentru care opteză autoarea ar putea să o plaseze undeva între Vasile Voiculescu și Magda Isanos, în căutarea propriei voci, a propriei identități poetice.

Poezia și proza Mihaelei Rașcu se constituie deja într-un portofoliu, cu nu puține recunoașteri în concursuri literare, care ne dau speranțe că destinul scriitoricesc al autoarei târgumureșence are șanse mari de izbândă.

Mingea se află în terenul ei și competiția e de cursă lungă. 

Lasă un comentariu