Jurnal de călătorie (VII) Un ţăran român în America

O vizită care m-a marcat profund a fost într-o lume despre care auzisem doar din ziare, la radio sau la televizor, un loc care mi-a certificat convingerea că omul poate explora cosmosul în căutarea unor civilizaţii pe alte planete. Într-o sâmbătă, dis de dimineaţă, cu fiul nostru şi băieţii mai mari, am plecat cu maşina spre Houston, să vizităm Centrul Spaţial şi Muzeul NASA. Oraşul l-am văzut din fuga maşinii, o metropolă curată, cu foarte multe spaţii verzi, în special pini şi stejari, cu numeroase cartiere rezidenţiale în jurul oraşului, cu acelaşi tip de case, o arhitectură specifică Texasului, fără etaj, confortabile, din lemn, placate cu plăci subţiri din cărămidă, cu un mic părculeţ în faţa casei, fără gard, cu intrare direct din stradă şi o curte interioară de 2-3 arii împrejmuită cu gard din scândură. Am parcat maşina, o Toyota Pilot cu opt locuri, într-o parcare din faţa centrului, şi la intrare în centru ni s-au verificat biletele cumpărate înainte pe Internet. După ce am intrat în centru, am aşteptat la rând, pe un peron, circa patruzeci de minute, pentru a ne urca într-un trenuleţ cu trei vagoane pe pneuri, descoperite, care să ne poarte prin tot centrul însoţiţi de un ghid. Mulţi tineri, probabil studenţi, asigurau serviciile de ghid, de coordonat urcările şi coborârile din mijlocul de transport. Cât timp am aşteptat să ne îmbarcăm, am privit în jur la mulţimea de vizitatori. Oameni de toate naţiile pământului, în special mulţi asiatici, indieni, chinezi, extrem de civilizaţi, africani, dar şi americani. Am luat câteva pliante în limba engleză şi spaniolă şi l-am rugat pe băiat să ne traducă, eu, necunoscând limba engleză, nu înţelegeam nimic din ce spunea ghidul, o fătucă simpatică. Cu chiu cu vai, pe sărite, am aflat că Centrul Spaţial Houston poartă numele de Lyndon B. Johnson Space Center şi este centrul de activităţi umane spaţiale al Agenţiei spaţiale SUA. Se întinde pe o suprafaţă de 680 hectare şi are 100 de clădiri. Este situat în sud-estul oraşului Huoston, în suburbia Lake. Aici locuiesc, se antrenează echipele de astronauţi ale SUA şi se pregătesc împreună cu colaboratorii din alte ţări pentru misiuni spaţiale… Centrul a devenit operaţional în 1965, fiind administrat de NASA. Ne-am deplasat pe lângă un cartier cu case de locuit pentru familiile astronauţilor şi, pentru început, am vizitat Laboratorul Spaţial al NASA, o clădire din oţel, sticlă şi beton. Ne-am urcat pe o pasarelă într-un coridor lung, de unde, printr-un perete gros din sticlă am văzut laboratoarele unde se testa tehnica spaţială. Apoi am vizitat capsula Mercury 9, Gemeni 5, vehiculul lunar, laboratorul spaţial reconstruit, Saturn 5 şi Apolo 17. Lângă Apolo 17 un astronaut, Michael Fincke, oferea explicaţii vizitatorilor şi se fotografia cu ei, mai ales cu copiii. Cei mai interesaţi erau indienii. M-am fotografiat şi eu alături de astronaut şi i-am spus că sunt din Romania. „A, Romania…", a exclamat americanul şi am aflat de la băiatul meu că are un prieten cosmonaut, din România. Spunea că are 48 de ani, s-a născut în Pennsylvania, este căsătorit, are trei copii, este angajat al NASA şi că a fost de şapte ori în cosmos.

După ce am petrecut trei ore prin centru ne-am întors în faţă, de unde am plecat şi am vizitat muzeul NASA, o clădire imensă cu multe, multe atracţii, cu loc de joacă pentru copii, care seamănă cu un loc de pe Marte, teatru pentru proiecţia filmelor: „În interiorul staţiei planetare" şi „Cum este să fi astronaut". Am vizitat galerii unde erau expuse modulele trimise pe planeta Marte, Staţia spaţială, unde au lucrat împreună astronauţi americani şi ruşi. Am poposit mult în faţa unei galerii cu imagini de pe lună şi o vitrină cu roci de pe lună, în mod deosebit m-am minunat de un minereu, de culoare neagră, pe care era scris „Titan". Mai erau acolo o mulţime de costume, obiecte legate de explorarea cosmosului şi imagini cu cosmonauţi în misiune. Copiii se delectau în faţa unor calculatoare imense, care, dacă ştiai să butonezi la un pupitru, te purtau prin cosmos. A nu ştiu câta oră am regretat că nu cunosc limba engleză, fiindcă am pierdut o ocazie pe care nu ştiu dacă o voi mai avea, să mă documentez despre miracolul tehnologiei americane.

După o vizită de 7 ore, centrul fiind deschis sâmbăta între orele 10 şi 18, am coborât să luăm masa într-un restaurant cu autoservire de la parterul centrului, în permanenţă aglomerat. Poate a fost cea mai minunată vizită pe care am petrecut-o în America, şi, dacă mă voi întoarce vreodată pe acele meleaguri, voi cere să merg din nou acolo, într-o lume fantastică, plină de speranţe, mai ales că în cosmos nu se face politică, acolo am văzut că lucrează, pot fi prieteni ruşii şi americanii…

Lasă un comentariu