Învestitura lui Vlad Dracul în Societas Draconi, cu sprijinul regelui Sigismund, este primul pas spre tronul Valachiei. Urmează ajutorul voievodului transilvan, comite al secuilor şi guvernator al Ungariei din 1446, interesat să constituie un bloc defensiv antiotoman al ţărilor româneşti.
Revenirea surprinzătoare a puterii otomane în Balcani sub conducerea padişahului Murad, precum şi luarea ca ostatici a celor doi fii Vlad (Ţepeş şi Radu cel Frumos) îl obligă pe domnitorul român să accepte suzeranitatea Porţii în 1447.
Cei doi prieteni aparţin acum taberelor adverse. Dăneştii profită de această situaţie, îl capturează pe Mircea, fiul mai mare al lui Vlad, ucigându-l. Încercând să-l salveze, Vlad este grav rănit de către Vladislav (în roman, Rodislav), fiul lui Dan. Iancu (Ioan de Hunedoara) ajunge prea târziu, Vlad murind în braţele lui. Există o altă variantă care susţine că Vlad şi Mircea au fost decapitaţi din ordinul voievodului transilvan, care îl înscăunează ulterior pe Vladislav, domn al Ţării Româneşti, în Moldova îl aduce la putere pe Petru, un fiu al lui Alexandru cel Bun.
Chiar şi în situaţiile confuze create de diferite surse de informare, romanciera reuşeşte, mânuind cu abilitate condeiul „adevărului istoric", să sugereze cititorului răspunsul potrivit. Relevant pentru pragmatismul voievodului transilvan, glorios conducător de oşti şi strălucit strateg politic, este dialogul de mai jos:
„- Drace, Vlas (Vlad)! Tu eşti un cavaler al Ordinului Dragonului. Cum poţi tu să mai dormi liniştit când sângele creştin curge şiroi sub iatagane?
Vlad îl înşfăcă de guler, şuierându-i în ureche:
- Nu mai dorm demult. În această privinţă nu eşti nici tu tocmai nevinovat. Şi nu mi-am uitat niciodată jurământul din Nürnberg. Dar, Vlad şi Radu sunt ostatici în Ediane (Adrianopol). Poate sângele lor nu te interesează. Însă pe mine…
- Eu am, de asemenea, doi fii. Mi s-ar rupe inima să-i pierd. Totuşi, între lupta pentru eliberarea Europei de sub jugul otoman şi viaţa lor, aş alege, fără şovăială, războiul.
…Doi prieteni, două caractere incompatibile, acelaşi ţel suprem, mereu în neînţelegere. Romanciera alege un simbol estetic. Cei doi se îndrăgostesc de aceeaşi femeie, frumoasa Clara.
Finalul tragic al romanului converge, din nou spre adevăr: „Iartă-mă, Vlad. Am fost aşa de orb. Iartă-mă!" …Un om şi-a pierdut pentru totdeauna prietenul.
După 762 de pagini, frumoasa Liliana se desparte greu de cei doi pe care i-a iubit întotdeauna deopotrivă. „Am avut noroc (la Iaşi), de profesori şi docenţi minunaţi. Expunerile lor erau fascinante, călătorii imaginare, au trecut, cu descrieri aşa de vii, care mă însoţesc şi azi, inspirându-mă la scris".
