ROLUL BISERICII ÎN PĂSTRAREA IDEII DE UNITATE A NEAMULUI NOSTRU ROMÂNESC

Dorinţa unirii românilor într-un singur stat a fost dintotdeauna o frământare lăuntrică a poporului nostru. Biserica noastră ortodoxă, „BISERICA NEAMULUI NOSTRU ROMÂNESC", cum o numea poetul nepereche Mihai Eminescu, a avut dintotdeauna în sprijinul acestei mari dorinţe a poporului nostru o atitudine pozitivă, dat fiind faptul că ea s-a contopit cu fiinţa românească dintru început. Nu degeaba „când zici român, zici creştin, şi când zici creştin, zici român".

A vorbi despre rolul Bisericii şi al celor care o formează: ierarhi, preoţi, credincioşi în actul unirii de la 1859 este un fapt normal ca atare.

Cum tot normal mi se pare a aminti, atunci când este vorba despre această dorinţă, de prima unire a strămoşilor noştri, sub regele Burebista (82 î.Hr.-44 î.Hr.), cel care a fost un lider politic şi militar impresionant al ţinuturilor locuite de geto-daci, strămoşii noştri autentici. El a reuşit această unire fiind sprijinit de întreg sfatul său de tarabostes (pătură socială de aristocraţi, din care se trăgeau preoţii şi conducătorii geto-daci) şi de marele preot Deceneu. De aici începe rolul acelora care cred într-o divinitate, într-un zeu, într-un Dumnezeu, al acelora care formează o unitate sacerdotală pe care noi o numim Biserică. Regele Burebista a reuşit să introducă o serie de măsuri administrative care au avut un rol important în consolidarea şi stabilitatea statului centralizat dac: a recrutat oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obşteşti, a introdus sistemul de legi beligines (împotriva acelora care nu se supuneau), iar pe plan spiritual şi-a întărit propriul cult spiritual. Marele preot Deceneu (70 î.Hr-44 î.Hr.) a fost un sfătuitor, filosof, astronom, care a trăit ca un ascet pe muntele sfânt al dacilor numit Kogaionon. A fost sacerdot al zeului Zamolxis şi a fost cel mai important om după Burebista în stat, ajutându-l la opera de unificare şi organizare a triburilor geto-dace. După moartea lui Burebista a fost chiar rege pentru un an de zile, reformând pontificatul Zamolxian şi cultivând în rândul poporului astronomia şi agricultura. A înlăturat cultul bahic sau dionisiac asociat cu cultura viţei de vie şi cu orgii. A interzis pătrunderea în Dacia a cultelor străine. A fost spijinit de toată preoţimea dacică în distrugerea viţei de vie - planta sacră a lui Dionisos - ceea ce a dus la o mai mare disciplină în regat şi o mai bună organizare.

Revenind la „MICA UNIRE" din anul 1859, Biserica noastră naţională şi strămoşească nu a stat deoparte, având un rol deosebit în îndeplinirea acestui deziderat istoric. În vârtejul acestor frământări generate de lupta pentru unire, clerul ortodox român, prin reprezentanţii săi de seamă, se situează în fruntea susţinătorilor unirii. Mitropolitul Sofronie Miclescu îndemna pe Arhimandritul Neofit Scriban să scrie lucrarea sa „UNIREA ŞI NEUNIREA PRINCIPATELOR" prin care se susţinea cauza unirii. O a doua lucrare a aceluiaşi preot Neofit Scriban, intitulată „FOLOASELE UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE", răspundea curentului antiunionist. O altă personalitate marcantă a vieţii bisericeşti găsim în persoana Arhimandritului Melchisedec Ştefănescu, rectorul Seminarului Teologic de la Huşi, care rosteşte cu entuziasm predici în sprijinul Unirii cu titlul: „JERTFĂ PENTRU UNIREA PRINCIPATELOR", dezvăluind un înalt patriotism care face cinste clerului nostru ortodox. Cei doi mitropoliţi Nifon al Ungro-Vlahiei şi Sofronie Miclescu al Moldovei erau în 1857 preşedinţi ai divanurilor ad-hoc în care s-a cerut Unirea Principatelor. Aceştia au fost şi preşedinţi ai Adunărilor Elective, care au ales pe Alexandru Ioan Cuza.

În afară de aceste exemple citate, numeroşi clerici, profesori ai celor două Seminarii de la Socola şi Sfântul Sava, precum şi numeroşi monahi îşi înscriu numele în rândul susţinătorilor Unirii. În Transilvania marele Mitropolit Andrei Şaguna, prin Telegraful Român, în trei pagini din patru, îndemna tot clerul ortodox la actul istoric al Unirii. Ca întotdeauna preoţimea noastră a fost alături de popor şi de năzuinţele lui în toate momentele importante ale istoriei sale. Un factor important care a contribuit la menţinerea şi amplificarea conştiinţei de unitate naţională a românilor a fos Biserica şi prin introducerea limbii române în cult. În prefeţele multor cărţi bisericeşti s-a subliniat mereu originea comună, ca şi unitatea de neam şi credinţă a românilor. Încă în 1581 diaconul Coresi „ot Târgovişte", activ la Braşov, preciza în prefaţa Evangheliei cu învăţătură, tipărită atunci, că era hărăzită „tuturor românilor". Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, tipărită la Iaşi în 1643 - sub titlul semnificativ de „Carte românească de învăţătură " - avea o prefaţă adresată de Vasile Vodă Lupu la „toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă". Iar în prefaţa cărţii „Răspuns la Catehismul calvinesc", Mitropolitul Varlaam se adresa către cei „cu noi de un neam rumâni, pretutindenea tuturor ce se află în părţile Ardealului şi într-alte ţări pretutindenea ce sunţeţi cu noi într-o credinţă şi neam". În acelaşi timp, Mitropolitul Simion Ştrefan al Transilvaniei scria în prefaţa Noului Testament de la Belgrad din 1648 că s-a străduit să traducă „în aşa chip încât să înţeleagă toţi românii". Patru decenii mai târziu, în prefaţa Bibliei de la Bucureşti din 1688, patriarhul Dositei al Ierusalimului, care trăise mult timp printre noi, aprecia râvna domnitorului Şerban Cantacuzino de a tipări Sfânta Scriptură în româneşte, pentru „ca să lumineze celor din casă şi Biserici noroade: rumânilor, moldovenilor şi ungro-vlahilor". Reprezentanţii Bisericii unite cu Roma în frunte cu Episcopul mazilit la Roma, Inochenţie Micu Klain şi autorii „Suplex Libelus Valachorum" format din Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Molnar Pioaru, Budai Deleanu au sintetizat în toate cererile poporului şi dorinţa de emancipare socială, de libertate şi unitate naţională.

Aceste frumoase exemple, înscrise în cartea Neamului Românesc, - mărturisesc despre rolul pe care Biserica Ortodoxă şi mai târziu cea unită cu Roma, dezunită de mişelia şi minciuna habsbugică şi papală, l-a avut în zbuciumatul trecut al poporului român. Ne mândrim cu asemenea înaintaşi şi ne străduim să le urmăm exemplul încadrându-ne în ritmul atât de schimbător şi imprevizibil al acestui mileniu III al anului binecuvântat 2016, de la naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

 

Lasă un comentariu