România aproximativă

Privind, din toate punctele de vedere, la starea generală a României, constatăm că ea dă impresia unei piese grosiere, abia ieşită din turnătorie, încă nedebavurată. Adică nefinisată, cu asperităţile inerente procesului tehnologic, motiv pentru care asupra ei trebuie să se mai lucreze. Am spune, o Românie aproximativă. Aproximativă cam la toate capitolele, atât la interior, cât şi la exterior, pentru că la noi nimic nu este temeinic. Nici în modul de a gândi şi nici în cel de a acţiona. Ea nu este conturată nici din punct de vedere geografic, pentru că avem încă multe teritorii pe la alţii. Înţelegem că în unele zone nu se poate, sau încă nu se poate, dar nici acele pământuri româneşti care stau „atârnate în cui", vezi Basarabia, nu suntem capabili să le adjudecăm. Suntem, aşadar, ultima ţară din Europa, care nu cunoaşte reîntregirea, şi a doua din lume, dacă avem în vedere cele două Corei. Vina ne aparţine în totalitate, pentru că mereu am lucrat cu aproximaţii, cu evaluări superficiale. N-am ştiut, dar mai ales nici n-am vrut, n-am avut disponibilitatea să dezvoltăm proiecte şi programe speciale în acest sens, politicienii noştri fiind ocupaţi cu priorităţi personale, mult mai stringente în opinia lor: adjudecarea puterii şi jefuirea naţiunii prin intermediul acesteia. Vorbim de o Românie aproximativă, dar în aceeaşi măsură şi de o Românie eşuată. Pentru că nimic din ceea ce s-a înfăptuit în aceşti 26 de ani postdecembrişti nu este reuşit în absolut niciun domeniu, fie el din zona materială, a infrastructurii sau a construcţiei social-politice. Economia, care constituie baza materială a societăţii, adică temelia ei, prin modul cu totul eronat de realizare a privatizării, a fost, intenţionat, declasată, adusă la stadiul de fier vechi. Scoaterea pur şi simplu la mezat a celor mai rentabile şi productive capacităţi industriale, dar şi de altă natură, la preţuri derizorii, a generat o cursă nebună pentru însuşirea acestora, drept chilipiruri, şi transformarea lor, prin comercializare rapidă, pentru ca hoţia să nu fie descoperită la termen, într-o veritabilă sursă de îmbogăţire peste noapte a celor care se aflau la timonă, elaborând în acest sens legi şi ordonanţe care să le faciliteze raptul. Acesta a şi fost de altfel punctul de plecare al tuturor relelor din societatea românească, cu efecte nocive în cele mai intime straturi ale acesteia şi care astăzi au devenit marea cauză a insucceselor noastre pe toate planurile. Într-o Românie devastată de corupţie, generată tocmai de acest fenomen al devalizării avuţiei naţionale, nu poate exista nimic corect sau funcţional. Parlamentul, Justiţia, administraţia statului, celelalte instituţii care constituie osatura statului de drept au fost contaminate de acest mod de a înţelege „dezvoltarea şi democratizarea" României, fiind astfel grav afectate de acest nimicitor flagel. Baza democraţiei noastre este nu numai şubredă, dar complet distorsionată, ceea ce face ca produsele instituţiilor noastre (legi, hotărâri, ordonanţe, dispoziţii, decizii etc.), care trebuie să stea la baza organizării şi conducerii societăţii la toate nivelurile, să poarte în esenţa lor, din start, încă din timpul procesului de elaborare, acea deformare de conţinut, care să permită decidenţilor o mulţime de echivocuri şi interpretări, în aplicarea lor în teritoriu, ca portiţe subtile pentru evaziune, până la anularea efectului propus. Într-un cuvânt, aparenţe, de ochii lumii. Sub imperiul corupţiei se elaborează legi în Parlamentul României, Ordonanţe la Guvern, hotărâri pe plan local. Sub imperiul corupţiei se face dreptatea în România. Tot sub imperiul corupţiei se desfăşoară întreaga noastră viaţă economică, socială şi politică, relaţiile umane şi interumane, legăturile statului cu cetăţenii. De altfel, evenimentele care au avut loc zilele acestea la nivelul instituţiilor amintite arată cât de încurcate sunt iţele societăţii româneşti, dominate de relaţii şi afaceri oneroase la cel mai înalt nivel. Dacă în fiefurile acestor instituţii se întâmplă asemenea grozăvii, ce să mai vorbim de realităţile de la baza societăţii. Adevărul este că societatea românească este dominată de multă superficialitate şi fariseism. Se joacă foarte mult teatru, cu mască şi roluri duble. Cu mască, pentru facilitarea dedublării personajelor şi acoperirea adevăratei înfăţişări. Deseori am întâlnit în aceşti ani, şi mai întâlnim, oameni sus-puşi, cu funcţii foarte înalte, care în faţa mulţimilor joacă rolul patrioţilor desăvârşiţi, al cinstiţilor fără margini, ca nu peste multă vreme să aflăm de la DNA că sunt autorii unor jafuri de proporţii din averea statului. Din păcate, în nefastele roluri îi întâlnim tocmai pe cei care hotărăsc soarta ţării, a întregii naţiuni. Iar modul lor de operare se vede în starea noastră de ansamblu. La nivelul UE, deşi ţară cu un puternic potenţial material şi uman (locul nouă la populaţie şi 12 la teritoriu), România este cotată ca ultima şi, pe alocuri, penultima la performanţe. Şi degeaba ne lamentăm pentru modul deloc cavaleresc în care de cele mai multe ori suntem trataţi la nivelul marii familii europene, în realitate nu primim decât ceea ce merităm. Este exact tratamentul pe care îl aplică profesorul şi clasa unui elev de nota cinci. Din păcate aceştia suntem noi, atât în văzul celor din afară, cât şi al celor dinăuntru. Mergând pe firul acestor triste realităţi, ne întrebăm dacă Parlamentul României a reuşit în lunga sa existenţă să elaboreze o lege care să aducă vreun bine societăţii, celor mulţi? Ne îndoim. De mimat s-a mimat, de ochii lumi, ca să dea bine la imaginea aleşilor, căzuţi în sondaje până la pământ, iar dacă legea a fost bine ticluită la vedere, s-a avut grijă de distorsionarea ei la întocmirea instrucţiunilor de aplicare. Acelaşi lucru putem vorbi de noul Cod Penal şi noul Cod Fiscal, de elaborarea noii grile de salarizare, de modificarea după bunul plac a legii electorale, ştiindu-se bine că adevărata democraţie înseamnă alegerea în două tururi de scrutin a oricărui demnitar. Ne-am bucura dacă regândirea modului de retribuire a salariaţilor, din întreaga economie, şi nu numai a bugetarilor, ar avea drept criteriu de bază munca şi importanţa socială a acesteia. În felul acesta nu numai că s-ar face dreptate unor categorii de salariaţi importanţi pentru bunul mers al societăţii, s-ar pune bazele clasei mijlocii, de care avem atâta nevoie, dar prin preţuirea ei sperăm că se va ajunge la răsplata cuvenită, pentru eliminarea ruşinosului decalaj între modul în care se câştigă în ţară şi în afara ei. Dar pentru aceasta ar trebui oprite cunoscutele canale de scurgere din economie prin corupţie, evaziune fiscală, aducerea la suprafaţă a economiei subterane.

Societatea românească de astăzi, rod nefast al unor acumulări la fel de nefaste, cu toate relele implementate în cei 26 de ani, a ajuns un model de ţară ratată. Fără nici cea mai mică perspectivă, iar încăpăţânarea de a-l promova în continuare constituie nu numai o greşeală strategică, dar şi un gest iresponsabil faţă de viitorul naţiunii. Un nou proiect de ţară, realist şi robust, vizionar pentru România se impune. Vor fi, oare, tehnocraţii noştri capabili să pună măcar baza unui astfel de proiect, care timp de 25 de ani a fost fluturat în aer, de fiecare guvern venit la putere, ca apoi să dispară în neant? Vremea improvizaţiilor, a aproximaţiilor, a legilor cu dedicaţii şi subterfugii trebuie să dispară complet, din modul de a guverna ţara. Degeaba DNA face presă foarte bună la nivel continental şi mondial, dacă acţiunile ei se lovesc de obtuzitatea celorlalte instituţii abilitate să recupereze prejudiciile şi să creeze cadrul legal pentru descurajarea corupţiei la nivel naţional, dar nu o fac. Cu toate arestările de amploare pe tema corupţiei, din motivele arătate România a urcat doar un loc în ierarhia celor mai corupte state, situându-ne pe locul 26 în Europa, înaintea Bulgariei şi Italiei. E foarte puţin!

Lasă un comentariu