Despre rentele viagere ale foştilor sportivi de performanţă s-a scris destul. Colegii de la Gazeta Sporturilor, ca de obicei foarte bine documentaţi, au dezbătut subiectul într-o serie de articole apărute prin martie 2014. Printre altele, aceştia au descoperit că există cazuri în care, pentru aceleaşi performanţe obţinute, rentele viagere difereau de la un sportiv la altul! Pentru început, să precizăm că renta viageră se acordă foştilor medaliaţi olimpici la probele şi ramurile de sport olimpice şi medaliaţilor cu aur la Mondialele şi/sau Europenele la sporturile olimpice, la seniori, conform Legii 69/2000, la cerere.
În accepţiunea legii, rentele viagere sunt nişte indemnizaţii de merit. În limba franceză, înţelesul sintagmei rente viagere este cu totul altul.
Legea menţionată, precum şi completările ulterioare nu precizează vârsta de la care se pot acorda aceste rente viagere. Este o lacună mare a acestei legi, vom scrie mai încolo despre acest lucru. Legea Sportului stabileşte cuantumul rentei viagere la 1,5 salarii medii brute pe economie. Prin cumularea medaliilor, Nadia Comăneci şi Daniela Silivaş primesc aceeaşi sumă fiecare, în fiecare lună: 10.211 lei! Cea mai mică rentă viageră este de 2.344 lei. Acum, beneficiază de prevederile acestei legi 525 de persoane, suma totală cheltuită de stat în fiecare an fiind de 5 milioane de euro.
Puţină istorie. Înainte de anul 1989, premiile şi veniturile sportivilor care erau obţinute în străinătare erau luate (confiscate) de Stat, prin intermediul C.N.E.F.S. Când mergeau la competiţii în afara ţării, diurna lor zilnică era de 2$! În ţară, era altceva. Sportivii legitimaţi la cluburile militare (Steaua, Dinamo, Victoria) erau, de obicei, încadraţi ca subofiţeri, ofiţeri ori angajaţi civili, astfel că salariile lor erau destul de mari, başca avansările în grad. Să nu uit, mai primeau şi câte o locuinţă. La grupările studenţeşti, sportivii de performanţă se alegeau cu o meserie la terminarea facultăţii, dar şi cu un loc în cămin şi o cartelă de masă. Uneori, şi cu vreo indemnizaţie de efort. La cluburile muncitoreşti, cum erau pe atunci, sportivii de performanţă erau angajaţi în fabrici, pe diferite posturi şi funcţii, astfel că aveau şi ei o sursă de venit. Dacă urmau şi o şcoală profesională, la retragerea din activitatea sportivă aveau o meserie şi puteau să trăiască în voie. Pe-atunci, pentru a stimula sportivii de performanţă, aceştia primeau un gen de prime de la întreprindere, dar şi din bani negri… La cluburile sportive subordonate C.N.E.F.S., situaţia era mai grea, dar se descurcau şi ele, cum puteau fiecare. Reconversia profesională funcţiona în mod natural, dacă putem spune astfel… Aşa era pe atunci, pe scurt.
După 1989, lucrurile s-au schimbat total, odată cu apariţia noţiunii de sportiv profesionist, în Nomenclatorul CAEN de meserii din România (codurile 342104, 342105, 342102). Încă o precizare extrem de importantă: cu excepţia grupărilor sportive (cluburi, asociaţii sportive) care aparţin de Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Tineretului şi Sportului, toate celelalte cluburi sportive existente în România sunt particulare, conform Legii Sportului.
Mai nou au apărut şi cluburi sportive ce ţin de primării, gen C.S.M. Bucureşti, care, dacă sunt luate la puricat, nu prea sunt în regulă… Asta spun cei de la Curtea de Conturi, dar aceasta este o altă problemă.
Acum sportivii au contract de sportiv profesionist, cu obligaţii de ambele părţi. O handbalistă de top, să-i zicem X, câştigă anual 160.000 de euro, mai mult decât majoritatea fotbaliştilor din prima ligă! Asta înseamnă circa 60.000 de lei/lună! La fotbal, deşi legea este aceeaşi pentru toţi, contractele de muncă au fost înlocuite cu… convenţiile civile, pentru a plăti taxe mai puţine către stat. După obţinerea unor performanţe sportive deosebite, cluburile sportive pot premia sportivii respectivi cu premii în bani, fiecare cu cât poate. Aşa spune legea. Deci pot premia sportivii, dar nu este obligatoriu. Şi unii şi alţii, cluburi departamentale ori particulare, aşteaptă ca sportivii lor să fie premiaţi cu bani publici!
Trebuie să recunoaştem, sportivii care au activat înainte de anul 1989 au avut un anumit statut, în care recompensele materiale erau la nivelul epocii, na, că am scris acest cuvânt atât de blamat atunci, adică mici de tot, dar totuşi mari în raport cu majoritatea celorlalţi truditori. După Bulibăşeala din decembrie din `89, situaţia s-a schimbat radical. Statul, prin instituţiile sale, gen C.O.S.R. şi M.T.S., chiar şi Guvernul, premiază sportivii cu sume consistente, ca să nu zic astronomice, mai ales după disputarea Jocurilor Olimpice. Este adevărat, vin şi sponsorii cu bani, dacă sunt rezultate. Câteva exemple, ca să ne lămurim. După Jocurile Olimpice de la Londra din anul 2012, gimnasta Sandra Izbaşa a primit drept premiu suma de 125.000 de euro, pentru o medalie de aur (la sărituri), un bronz cu echipa României şi un loc 5 la individual compus. De asemenea, a mai primit două maşini Renault, un Latitude şi un Twingo. În total, un premiu, să zicem, de cca. 140.000 de euro! Colega ei de echipă, Cătălina Ponor, a primit 112.000 de euro drept premiu pentru rezultatele obţinute la Londra. Exemplele ar putea continua. În plus, au venit şi contractele de publicitate, pentru fiecare dintre ele. Categoric, fetele merită aceste recompense, mai ales că viaţa de sportiv de mare performanţă este scurtă. Cu ce agoniseşti până pe la vreo 35 de ani, nu este cazul gimnasticii, unde vârsta scade mult de tot, trebuie să te descurci în tot restul vieţii. Dacă ai pus bani deoparte, dacă ai ştiut să-i investeşti cu folos, dacă ai mai făcut şi o facultate cerută pe piaţa muncii, atunci nu ai grijile bătrâneţii. Dacă ai adunat şi din premii sume consistente, eşti asigurat tot restul vieţii. Acum, a fi sportiv de mare performanţă este o meserie, ca oricare alta, zic unii. Nu şi eu. Ştiu ce sacrificii fac sportivii de top, copilăria şi tinereţea fiind două capitole şterse din memoria lor!
Pentru faptul că legea-i permite acest lucru, un sportiv poate abandona activitatea competiţională de performanţă la orice vârstă, 25 de ani, să zicem, ca să dăm un exemplu. Ca atare, el poate cere renta viageră la această vârstă tânără.
Presupunând că mai are şi o meserie, cum este cazul multora dintre ei, el va primi lunar un salariu, de profesor să zicem, dar şi renta viageră cuvenită lui. Ca să mergem cu presupunerile mai departe, să zicem că acesta va trăi 80 de ani. Dacă facem un calcul simplu, înseamnă că acesta va primi rentă viageră timp de 55 de ani! Facem calcule mai departe: 55 de ani X 12 luni = 660 de ori (luni)! Renta viageră lunară a acestuia, de cca. 1.200 de euro, X 660 de luni = 792.000 de euro, adică aproximativ 3.564.000 lei.
Printre beneficiarii acestei legi sunt cazuri şi cazuri. Unii care n-au nicio sursă de venit, în afara rentei viagere, dar şi alţii, nu puţini, care încasează şi pensia, şi renta viageră. Dacă s-ar stabili o limită de vârstă la acordarea rentei viagere, cred că lucrurile ar fi mai corecte.
Mai corect ar fi şi dacă medaliaţii olimpici la matematică, fizică, chimie etc. ar primi şi ei sume similare cu cele ale sportivilor de mare performanţă. Aceştia, viitorii cercetători şi savanţi ai lumii, vor duce societatea înainte, prin intermediul muncii lor. Sumele cu care sunt premiaţi acum sunt mici, în raport cu cele ale performerilor sportivi.
Sunt puţine ţări din lume care acordă rente viagere sportivilor. Cei de la Gazetă au identificat 3: Ungaria, Bulgaria şi România! Poate mai sunt şi altele. Există ţări, precum Marea Britanie, de exemplu, care nu acordă premii sportivilor medaliaţi la Jocurile Olimpice!
Se-nţelege, nici rente viagere. Poate pentru că sunt „săraci''!
Într-o dezbatere pe această temă, găzduită de site-ul www.avocatnet.ro, organizată de Eduard Popescu, părerile celor care au postat mesaje sunt pro şi contra rentei viagere.
Pentru a completa capitolul indemnizaţii, trebuie să precizăm că, pe lângă foştii sportivi de mare performanţă, mai primesc indemnizaţii şi membrii uniunilor de creaţie, precum scriitorii, arhitecţii, actorii, cineaştii, artiştii plastici şi muzicienii, la împlinirea vârstei de pensionare, conform Legii 8/2006. Cuantumul indemnizaţiei este de 50% din pensia lor actuală.
Acesta este „tabloul", comentariile vă aparţin.
