Amintiri, amintiri CURAJUL UNUI AVIATOR ROMÂN

De când mă ştiu i-am iubit pe aviatorii din aviaţia militară şi civilă, iar ceea ce am citit, încă din copilărie, despre ei ne îndemna pe mine şi pe colegi să luăm calea spre aviaţie. Unii au şi ajuns în aviaţia militară sau civilă, în România sau în companii din străinătate, ajungând la onorabila pensie sau pierind în accidente. Personal, am ajuns marinar, inginer naval şi inginer ofiţer în Flota Maritimă de la Dunăre a României.

Citind de curând articolul domnului prof. Cornel Sâmpălean despre un as al aviaţiei României - Constantin M. Cantacuzino - Bazu, aş dori să amintesc şi eu un eveniment din viaţa lui.

Era după 23 August 1944, când Wehrmahtul şi aviaţia germană se luptau în retragere din România. Pe un aerodrom militar din zona Capitalei, cu de la sine putere, înarmat cu porthart, cu ceva hârtii şi acte, Constantin M. Cantacuzino vede un avion german pregătit de luptă, urcă şi ia direcţia sud, peste Bulgaria, Iugoslavia şi, spre nedumerirea americanilor, aterizează pe aerodromul militar american, de unde plecau escadrilele de B-52, care în valuri successive ne-au bombardat după 4 aprilie 1944 Bucureştiul, Valea Prahovei şi Teleajenul, zona petroliferă a României, pierzând în luptele aeriene zeci de bombardiere şi ofiţeri superiori. Răniţii şi prizonierii au fost internaţi din ordinul generalului Ion Antonescu în lagărul de lângă Timişul de Jos.

Foarte degajat, pilotul român a sărit din carlingă, şi-a scos casca de pilot şi cu porthartul în mână a ieşit printre piloţii americani adunaţi în fugă lângă avionul german „picat din văzduh" pe aerodromul lor, fără să se tragă. Le-a adus în dar americanilor acest avion, le-a prezentat nişte documente şi i-a rugat să termine cu raidurile asupra României şi să ajute armata română.

Ce s-a mai întâmplat cu Bazu până la moartea sa, în 1957, nu cunosc, important era faptul că sovieticii erau aliaţi cu americanii şi englezii până la capitularea Germaniei, aşa că ajutor României nu au dat.

Lasă un comentariu