Va urca, din nou, „Basarabia pe cruce"?

Se urcă Basarabia pe cruce,/ Şi cuie pentru ea se pregătesc,/ Şi primăvara jertfe noi aduce/ Şi plânge iarăşi neamul românesc.// Noi n-avem niciun drept la fericire,/ Mereu în casă moare cineva/ Şi n-are ţara dreptul să respire/ Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.// De-acolo unde s-a sfârşit pământul,/ Vin triburi, să ne ia pământ şi fraţi/ Şi-n faţa lor abia rostim cuvântul/ Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.// Ce cale poate ţara să apuce?/ În tragica, neconvertita zi,/ Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi nu ştim învierea când va fi."

Ne întoarcem, nu întâmplător, la versurile marelui poet Adrian Păunescu, tocmai în aceste zile ale învolburărilor de la Chişinău, ale protestelor şi vânzolelilor politice puse la cale, prin abile, rocamboleşti scenarii moscovite, de către comuniştii şi socialiştii rusofoni pe moşia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În cealaltă Românie (Basarabia), după ce, în sfârşit, după o serie de încercări eşuate de a se forma un guvern, 57 de deputaţi ai Parlamentului de la Chişinău şi-au dat votul pentru Cabinetul lui Pavel Filip, ca premier, guvern care nu convine, deloc, Moscovei, nici comuniştilor, nici socialiştilor, vânduţii Voronin, Usatâi şi Dodon au scăpărat şi au amplificat scânteia învolburărilor de stradă. Nici nu s-a constituit bine guvernul, când scenariile, puse la cale de centrul diversionist al Kremlinului, erau şi aplicate. Nici nu s-a încheiat bine votul în Parlamentul de la Chişinău, când Dodon şi Usatâi au fost chemaţi, de urgenţă, la Moscova, pentru instrucţiuni, şi, tot urgent, la ordin, s-au întors, cu un avion special, la Chişinău, pentru a arunca benzina diversiunii pe focul de acolo. Parlamentul a fost supus unui asediu, în el s-a intrat cu ranga, în faţa unui depăşit Minister de Interne.

Este încă o dovadă că Basarabia este împinsă, de aceşti netrebnici, duşmani de moarte ai românilor şi ai tendinţelor proeuropene, pe marginea prăpastiei, pentru ca Republica Moldova să fie întoarsă spre CSI, adică spre Moscova. Profitând de nemulţumirile oamenilor, de anul de stagnare şi eşec al Republicii Moldova, dar şi de acel stigmat al corupţiei, Voronin, Dodon şi Usatâi au de gând să transforme ţara într-un „butoi de pulbere" al Europei. Mai ales după ce Rusia, amintind de imperiul ţarist acaparator, a anexat Crimeea. „Avanposturile" Moscovei, care au creat această situaţie explozivă, sunt, de data aceasta, la Chişinău, de fapt, un fel de săgeată îndreptată împotriva României, prin GRU (fostul KGB). Imperiul rusesc, din nou, contraatacă! Nu întâmplător, sloganul diversionist, din ziua de 20 ianuarie 2016, de la Chişinău, era: „Unire, moldoveni!". Deci, nu „Unire, români!". E cât se poate de clar mesajul lor ca, prin „moldovenism" să nu se înţeleagă, cumva, şi „românism". Moldoveanul e una, iar românul înseamnă cu totul altceva pentru ei. Graniţa României, care-i la est, şi graniţa Uniunii Europene, şi a NATO, a devenit un cui sâcâitor în talpa „puilor" lui Putin. După aceste scene de coşmar, fraţii basarabeni, sperăm că s-au convins de unde vine, de obicei, focul, sătui de „binele" ce îl vrea lor Moscova, iar în ceasul al doisprezecelea măcar, să se hotărască, odată şi odată: merg, de acum încolo, spre Uniunea Europeană, sau spre Kremlin! Sunt fraţii noştri români şi nu ne este, deloc, indiferent dacă, în acest vălmăşag de scenarii, ei vor privi spre vest, sau spre estul de unde, din 1812 încoace, le-au venit toate nenorocirile!

Ca român, ca scriitor şi luptător pentru cauza naţională, în zilele protestelor mi-am amintit şi de versurile regretatei poete Leonida Lari: „N-am bănuit că va veni o vară/ Cu intrigi de omor în dosul stânii", dar şi de cartea prietenului drag, academicianul Nicolae Dabija, redactor-şef al revistei „Literatura şi arta" de la Chişinău. Cartea aceea, cu un titlu trist: „Icoană spartă, Basarabia!", despre care scriam un editorial în numerele din 26 şi 27 mai 2009, ale „Cuvântului liber", gânduri cuprinse şi în cartea „Plăcuta zăbavă". O carte a suferinţei Basarabiei! O carte, de publicistică, pe care cu o enormă emoţie o deschid de fiecare dată, parcurgând acea dedicaţie pe pagina de gardă: „Lui Lazăr Lădariu, poetul şi omul drag, aceste icoane basarabene, cu inima lui Nicolae Dabija". Nicolae Dabija, poetul, şeful de revistă, un lider de generaţie, animator al Renaşterii basarabene, cel care a impus o conştiinţă naţională.

Emoţionantă trăire a gândului la Basarabia! „Ţi-au pus lanţuri la mână şi la picioare (…), muscalul te-a legat de oblâncul calului său, ca să te ducă în robie (…), ţi-au pus căluşul în gură ca să muţeşti şi să uiţi cum te chemă, Basarabie! Deşi era zi de mai, zăpada grea a căzut atunci peste cireşii înfloriţi. Şi râurile au îngheţat cu peşti cu tot. Şi Siberia s-a lăsat peste noi, cu noaptea ei polară (…) Şi focul din vatră s-a acoperit de promoroacă. Şi icoanele din unghere au plesnit de ger. Şi de străinie. Şi am plâns (…) Şi lacrima ni s-a făcut mărgică de gheaţă". Aşa începe cartea „Icoană spartă, Basarabia!", „Sora noastră cea mezină,/ Gemând sub cnutul de calmuc,/ Legată-n lanţuri ei o mână,/ De ştreang trăgând-o, ei o duc", plânsă de Eminescu în poezia „La arme!", cea „furată, trădată mereu", luată în greul sclaviei, la 1812, de puternicii imperiului ţarist, „jandarmul Europei". „Hoţul s-a deprins într-atât cu ceea ce a furat, încât crede că e al lui din vecii vecilor. Încearcă numai să-i aminteşti să întoarcă ce nu-i aparţine, că te apucă pe dată de gât sau îţi vâră tancul în casă". De parcă „Basarabia/ Cuvânt cu patru A,/ Ca o biserică cu patru turnuri albe", Cetatea Albă şi Chilia, „porţi ale creştinătăţii", repere ale istoriei noastre, nici n-ar mai exista pentru amnezicii programaţi şi blestemaţii mancurţi. Înaintemergătorii de la Lipnic, Cetatea Albă, Cahul, Lăpuşna, Chilia, Orhei, Ţuţora, Tighina, Catlabuga, Hotin, Soroca, Ismail, acolo unde, de multe ori s-a decis destinul ţării, sunt uitaţi, cum daţi uitării sunt şi Prale, Russo, Donici, Haşdeu, Stamati, Kogălniceanu, Musicescu, Stere, Coşeriu, Plămădeală, Vornicescu, Vieru, Cimpoi, luminători ai generaţiilor de români. Cum uitaţi sunt şi codrii Orheiului, Tigheciului şi Ocniţei. „Cam multă ruină şi tristeţe - scrie Nicolae Dabija - s-au lăsat peste amintiri în Basarabia", prin acea odată „margine de ţară", ţară împărţită, la rândul ei, „în mai multe margini". „Mai există, oare, pe lume o ţară cu atâtea graniţe în interiorul ei? - se întreabă Nicolae Dabija.

„Tu nu ai râuri - spune poetul -, ci dureri. Nistrul nu este râu, ci graniţă. Prutul nu este râu, ci graniţă". O parte din cetăţile şi mănăstirile străvechii se află pe alte harţi, aparţinând altora. Doar ruinele lor mai amintesc de gloria strămoşilor, de pământul stropit cu sângele lor, apărându-l. Pământul Basarabiei a fost dăruit duşmanului, ca o haină de împrumut, încât Ştefan, aflând, s-ar întoarce în mormânt. Pe acolo, veneticii „au scos icoanele din altare şi au pus, în locul lor, zeii minciunii". Dacă s-ar acorda un Premiu Nobel pentru suferinţă - spune Nicolae Dabija despre Bucovina - „erai demult printre laureaţi (…) Te-au dus în Siberia, te-au răstignit ca pe Crist, te-au aruncat în copcii tăiate în gheaţă, în gropi de var, te-au trecut prin faţa plutoanelor de execuţie, te-au însemnat cu cnutul şi cu sabia, te-au umilit în biserici şi pe morminte, te-au prohodit de vie, trăgând, în pripă, capacul sicriului peste tine, te-au îngenuncheat, te-au înjurat, te-au scuipat, te-au ucis! Dar tu ai înviat de fiecare dată! Dar tu nu ai murit, Basarabia!".

Doamne, la câte umilinţe a mai fost Basarabia supusă! Din păcate, unii s-au obişnuit cu răul rusesc luat drept bine, pe un pământ care rodeşte doar dacă-i „stropit cu lacrimi". Ura dezbinătoare, blestemul dezunirii, dihonia fac ravagii pe acolo pe unde, „unii au semănat, iar alţii vin să culeagă rodul". Prin 1990, intelectualii erau „unica speranţă a neamului", personalităţi precum Mircea Snegur, Mircea Druc, Valeriu Muravschi, Nicolae Moşanu, scriitorii Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Valeriu Matei, Ion Hadărcă, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu şi alţii, artizanii Independenţei, făceau primul pas spre unirea celor două Românii. Vise spulberate! Cât de departe-i, azi, acel 27 august 1991, când un milion de români, veniţi în Piaţa Marii Adunări

Naţionale din Chişinău, aşezaţi în genunchi, ridicându-se doar la îndemnul lui Ion Ungureanu: „N-aţi stat, din 1812 încoace, în genunchi mereu? Vă rog, ridicaţi-vă!", îşi cereau dreptul sfânt „la limbă şi alfabet", adică dreptul de a exista! Atunci, ei au învins. Azi, la Tighina sau dincolo de Nistru, dacă încerci să vorbeşti româneşte, „vei fi înjurat sau împuşcat".

Dulăii rusofoni, impertinenţi, vor, din nou - şi s-a văzut bine chiar în aceste zile! - să scrie pagina răstignirii româneşti, prin cultivarea discordiei, prin lupta împotriva limbii româneşti, alungând totul din acea „clopotniţă a memoriei". Atunci, la începutul acelui război, „la Nistru s-a tras, deopotrivă, şi în limba română (…), la Tighina, în ostaşii noştri , care ocupaseră podul peste Tiraspol, s-a tras din spate, de după zidurile cetăţii lui Ştefan cel Mare, în care s-au cramponat, de la 1944 încoace, unităţi ale Armatei a 14-a de ocupaţie". Or, libertatea „trebuie cucerită şi apărată. Acesta ar fi testamentul martirilor noştri de la Tighina şi Coşniţa, de la Dubăsari şi Cocieri".

Prin unele locuri, din păcate, a fost uitat până şi îndemnul lui George Sion: „O, vorbiţi, scrieţi româneşte,/ pentru Dumnezeu!". Neromânii refuză să vorbească limba de stat, şcolile ruseşti cultivă veninul sfădării, vorbitorii de limbă română sunt umiliţi. Nici steagul nu-i acceptat! Ciudat lucru, atunci când pe un mesteacăn a fost înălţat Tricolorul, cu ură a fost doborât mesteacănul cu steagul românesc cu tot!

Prin Republica Moldova - scrie Nicolae Dabija - „realitatea urlă", aşa că nu poţi sta deoparte, trebuie să te implici, pentru a nu se împlini acea premoniţie, din anul 1924, a unui nenorocit, care afirma că România întreagă va fi alipită URSS, „după un plan al Kremlinului". Asta o doreau şi un Ruţkoi, un Smirnov, un Mărăcuţă, prin Transnistria sub ocupaţia Armatei a 14-a. Asta ar dori-o azi, un Voronin, un Dodon, un Usatâi! Totul, într-o vreme a numelor de împrumut, când Egor, Boris, Ivan, Marusia, Maşa, Saşa, Paşa, Iaşa, Gaşa luau locul lui Ion, Maria, Alexandru, Gheorghe, Petru, Pavel, Ştefan, Mircea, Mihai, Vald. „Era plină Basarabia de Ruslan şi Ruslane, de Oleşi şi Olese, de Borişi şi Igori", într-o mafie rusească şi o dictatură a mediocrităţii. Aşa ceva nu trebuie să se mai repete!

Fraţii, născuţi „cu harta Daciei în palmă", „de când imperiile lumii ne tot pasc", ştiu că „cine se lasă de grai,/ acela n-ajunge în rai". „E un grav avertisment - spunea Nicolae Dabija - pentru noi, toţii românii basarabeni, înstrăinaţi de ţară: or, nu ne vom putea mântui ca entitate, ca popor, ca neam decât numai în, cu, prin sfânta Limbă Românească".

Am invocat, deloc întâmplător, adevăratul imn închinat Basarabiei, de poetul academician Nicolae Dabija, prin cartea sa „Icoană spartă, Basarabia!", tocmai în aceste zile ale învolburărilor rusofonilor de la Chişinău. Gânduri care, iată, din păcate, constituie şi un avertisment! Zău că ar fi dureros şi tragic ca să mai trăim o dată soarta unei Basarabii care „se urcă pe cruce". Pentru că, o spunea Adrian Păunescu: „Nu ştim învierea când va fi".

 

Lasă un comentariu