Vestea că, după incidentele grave care au avut loc la Târgu-Mureş, cu prilejul celor două marşuri, din 10 martie, ale secuilor, din anii 2013 şi 2014, preşedintele Consiliului naţional secuiesc, Izsak Balasz, a mai avut obraz să ceară o nouă aprobare pentru o asemenea acţiune de proporţii, agresivă şi destabilizatoare, a produs fiori târgumureşenilor.
Să sperăm însă că cei care au căderea să soluţioneze cererea vor avea gândul cel bun şi vor da o soluţie adecvată, pentru a se putea pune capăt pentru totdeauna unor asemenea forme de manifestare extrem de periculoase, nu numai pentru stabilitatea zonei, ci şi a ţării, pentru menţinerea liniştii şi a climatului de bună convieţuire interetnică.
Pentru a lămuri şi mai bine lucrurile am crezut de cuviinţă să publicăm câteva episoade din cartea document a scriitorului reghinean, Alexandru Ceuşianu, intitulată „Vremuri de osândă", recent apărută la Târgu-Mureş în care sunt descrise cu lux de amănunte „Gesta Hungarorum", adică faptele (atrocităţile) ungurilor la Reghin, în timpul Revoluţiei de la 1848, în care, din păcate, secuii au excelat. Închipuiţi-vă ce a însemnat venirea în zonă a unei armate de circa 20.000 de secui, şi ce atrocităţi au săvârşit aceştia. Dar să lăsăm răspunsul pe seama autorului cărţii.
Pasul spre anarhie (X)
Ferocitatea celor cari pângăriseră oraşul Reghin, n'o poate nimic ilustra mai pregnant, decât tragica pătimire a unor cetăţeni surprinşi de rebeli prin casele lor. Bătrânului Schulier Ioan, de pildă, îi atârnaseră Secuii un săculeţ în spate - ca gluma sinistră să aibă o mai lungă durată - şi îl prigoniră între răcnete de „mozdulj!" (mişcă!), înţepându-l cu baionetele. Alt cetăţean - un oarecare Konderth, de profesiune pielar, fusese răstignit de gardina porţii şi ţintuit cu piroane la mâini şi picioare. Un cui repezit în ţeastă îi provocase moartea.
Atrocităţi se săvârşiseră şi mai `nainte. Curţile nobililor din jurul Reghinului fuseseră devastate şi jefuite, dar excesele de sălbătăcie nu fuseseră prin nimic încurajate. Dimpotrivă. Colonelul Urban, în scurta sa poposire în Reghin, se căznise să readucă încrederea în autoritatea respectivă.
Metoda de represiune aleasă de Urban nu este lipsită de originalitate, fiind adaptată mentalităţii de pe atuncia a poporului.
E lesne de imaginat ce sensaţie formidabilă va fi provocat în oraş hotărirea colonelului de-a se executa în masă un grup de răufăcători surprinşi în flagrant, la prădarea conacului Banfy din Breaza. Vinovaţii fuseseră expuşi vederii publice, legaţi cobză de mâini şi picioare şi trântiţi pe foaie, pe nişte estrade de scânduri anume amenajate în acest scop.
Cetăţenii saşi, atât de îngrijoraţi altfel de avutul lor, se dovediră cei mai înverşunaţi solicitatori de graţie pentru aceşti „oameni săraci", cari după părerea lor nu făptuiseră aşa păcat mare împotriva „domnului dela ţară" ca să merite pedeapsa cu moartea. Ofiţerul comandant - se lăsă convins de mulţime şi, înfruntând cu ameninţări cumplite pe cei condamnaţi, le iertă pedeapsa, ordonând plutonului care-i conducea la locul de execuţie, să-i pună în libertate.
Firava încercare de-a obţine prin mijloace de intimidare întremarea spiritului de civilizaţie o zădărnici invazia Secuilor cu desăvârşire.
În oraşul părăsit nu rămăsese nimeni care să menţină măcar un simulacru de autoritate. Cetele formate în suburbia Reghinului unguresc pentru paza ordinei se declară ele înseşi la furturi şi excese, jefuind bruma de avut ce mai rămăsese prin casele pustiite.
Între asemenea împrejurări, nu poate mira că vestea venirii unui puternic detaşament de armată regulată în oraş fu salutată de nefericiţii cetăţeni ca o solie mesianică. În adevăr, generalul Gedeon, ocupând capitala Secuilor, Târgu-Mureş, se cugetase să restabilească legătura cu trupele colonelului Urban şi trimisese în acest scop pe colonelul Glaeser cu infanterie şi artilerie numeroasă la Reghin. Cuvintele de „bun sosit" rostite de preotul-predicator Kinn la intrarea trupelor în oraş, reoglindeau sfâşietoarea mizerie şi desnădejde a cetăţenilor. Spectrul foamei şi furiile anarhiei făcuseră viaţa insuportabilă.
Nici nu se plini bine săptămâna şi colonelul Glaeser fu rechemat, lăsând vraişte opera de refacere inaugurată prin câteva măsuri chibzuite. Şi după cum era firesc, odată cu plecarea armatei regulate, reizbucniră desordinele; de astădată însă conduceau Saşii.
Un magnat ungur - Ludovic Szarvadi din Szeplak (azi Goreni) - recunoscut de cătră nişte săteni din comuna Dedrad în piaţa oraşului, fu prins şi oribil mutilat; cadavrul său îl vânzoliră criminalii până în capătul de sus al oraşului, unde-l aruncară apoi în şanţul şoselei. Alte omoruri din răzbunare succedară între orăşeni; setea de vindictă buimăcise minţile.
De altfel, incoherenţa evenimentelor de pe marea arenă politică sporea desorientarea generală. După retragerea sa dela Reghin, colonelul Urban zorise intervenţia generalului Wardener din Bucovina şi întărindu-şi astfel forţele armate, pornise la ofensivă în direcţia Clujului, fără să mai aştepte instrucţiuni din Sibiu. Rezistenţa ungurească - galvanizată pe-o clipă în faţa orăşelului Gherla - fu repede înfrântă şi Urban intră victorios în capitala Ardealului la 17 Noemvrie 1848. Cu trei zile în urmă, ajunsese la publicitate scrisoarea autografă a împăratului Ferdinand V. cătră Emeric Miko, prin care suveranul restabilea gubeniul Transilvaniei, încredinţând puterea acestui magnat urgisit atât de Români cât şi de Saşi pentru faptul că prezidase faimoasa adunare a Secuilor de la Agyagfalva.
Consiliile naţionale româneşti şi săseşti ţâşniră din amorţeala consfătuirilor. Contele Saşilor, Salmen din Sibiu, adresă un manifest de viguroasă alipire şi credinţă cătră casa de Habsburg în numele populaţiunii săseşti, în acelaşi timp însă protestă vehement contra înscăunării lui Emeric Miko de guvernator al Transilvaniei. Românii la rândul lor refuzau cu aceeaşi îndărătnicie să se supună autorităţii guberniului din Cluj. Acela însă care deţi-nea realmente puterea în Transilvania - comandantul suprem al trupelor regulate din Transilvania, generalul Puchner - se dovedi cu totul inferior răspunderilor ce-l aşteptau neştiind ce atitudine să observe.
Extrem de iritabil, avu una dintre cele mai deplorabile ieşiri împotriva comitetului naţional român din Sibiu, care prin reprezentanţii săi se prezintase la locuinţa generalului, să-l omagieze pentru victoria repurtată de generalul Gedeon, la Târgu-Mureş. Puchner se folosi de acest prilej solemn să facă aspre imputări fruntaşilor români pentru lipsa de disciplină a gloatelor româneşti. Aparenţă înşelătoare că răzmiriţa ungurească este înăbuşită, îl făcuse să se cugete la desarmarea Românilor, - unica şi ultima rezervă de apărare a vulturului bicefal, răsnit din cuibul său ancestral.
În realitate, graţie spiritului ofensiv al colonelului Urban, Ungurii mergeau din catastrofă în catastrofă. Gloatele maghiare ale faimosului Katona fură ruşinos bătute la Dej şi resturile armatei de sub generalul Baldacci fuseseră respinse până la Ciucear. Gelozia ambiţiilor militare însă n'a îngăduit exploatarea acestor succese, deoparte fiindcă generalul Wardener întrerupse conştient ori-ce cooperare cu trupele lui Urban, de altă parte Puchner, neîncuviinţând operaţiunile militare dincolo de hotarele ardelene, revocase brigada Schurter, provocând astfel o fatală împuţinare a forţelor armate ce apărau frontul apusean.
Pseudo-guvernatorul Emeric Miko plecase la Viena să-şi reconfirme mandatul printr'o nouă scrisoare autografă a împăratului, în timp ce delegaţiile române şi săseşti obţinură dela parlamentul din Ollmiitz desavuarea rescriptelor împărăteşti. Criza de autoritate luă însă proporţii şi mai haotice prin abdicarea bătrânului monarh Ferdinand V în favorul nepotului său Francisc Iosif, întâmplată la 2 Decemvrie 1848.
Domnia absolutistă a Habsburgilor dădea toate semnele descompunerii.
Şi Ludovic Kossuth - fire de despot - pândea momentul spre a putea confisca în favorul egoismului maghiar, toate beneficiile revoluţiei, fără să consimtă la nici un sacrificiu de ordin naţional faţă de popoarele conlocuitoare.
(va urma)
