În calendarul literaturii române, 30 ianuarie 1852 este ziua naşterii marelui dramaturg, prozator şi publicist I.L. Caragiale, numit de B.P. Haşdeu „Moliere al românilor". Măgulitoarea apreciere a lui B.P. Haşdeu se referea la cele patru comedii ale lui Caragiale, foarte cunoscute şi savurate de publicul românesc, dar creaţia literară a lui Caragiale încântă şi impresionează şi prin nuvelele tragice, prin zguduitoarea dramă „Năpasta", dar şi prin splendidele sale momente şi schiţe, adevărate bijuterii literare, în care satira e fină şi incisivă.
Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare şi un excepţional spirit de observaţie, Caragiale a devenit un critic necruţător al viciilor morale ale societăţii româneşti din perioada 1873-1912, alăturându-se luptei energice a Junimii, împotriva superficialităţii, imposturii, ignoranţei şi moravurilor decăzute ale societăţii româneşti din perioada domniei lui Carol I.
Caragiale a susţinut tezele lui Titu Maiorescu şi ale Junimii, privitoare la asimilarea culturii şi adevărului în cultură, prin diverse modalităţi ale comicului: ironia, anecdota, alegoria, poanta, calamburul, parodia etc., având convingerea că, „nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul".
Cei vizaţi de aceste mijloace ale comicului caragelian au reacţionat direct sau indirect împotriva lui Caragiale, prin diverse şicane şi prin respingerea de la premierea Academiei a vol. Teatru, a Năpastei şi a vol. Momente şi schiţe (1901).
Teatrul şi proza create de I.L. Caragiale sunt foarte bine cunoscute şi savurate în ţară, dar mai puţin în străinătate, căci comicul de limbaj din scrierile lui Caragiale e organic legat de specificul limbii române şi de istoria societăţii româneşti, din a doua parte a secolului al XIX-lea.
În continuare, vrem să ne referim la marea pasiune a lui Caragiale pentru muzică, desigur, pentru cea cultă, el fiind un mare meloman.
Intrat în graţiile Junimii, Caragiale s-a împrietenit cu Iacob Negruzzi şi împreună au scris libretul operei bufe „Hatmanul Baltag", după nuvela cu acelaşi titlu a lui Nicu Gane.
Deşi ajunsese un fervent beethovenian, Caragiale acceptă să facă parte din Asociaţia „Prietenii lui Richard Wagner" filiala bucureşteană, prezidată de Eduard Wachmann. Proaspăt căsătorit cu Alexandrina Burelly, Caragiale declara că „nu vrea să piardă niciun concert dimpreună cu soţia lui", fiind preocupat de cunoaşterea tuturor artelor ca simplu autodidact.
Creaţia literară, viaţa de familie şi farmecul muzicii i-au întreţinut tonusul satiric şi tenacitatea în lupta cu moftangiii şi greutăţile vieţii.
Caragiale a scris şi cronici muzicale şi cerea înfiinţarea unei opere naţionale.
G. Călinescu îi numea pe Caragiale şi Delavrancea „nişte plebei subţiri cu gusturi pentru muzica înaltă şi pentru marea intelectualitate" (Istoria lit. române pag. 498).
Din pasiune şi dor de ţară, Caragiale a găzduit la Berlin, unde se exilase în 1905, pe pianiştii Dumitru G. Dumitriu şi Cella Delavrancea. Cella, în vol. Scrieri (1982), scrie despre Caragiale: „Era un mare cunoscător al muzicii. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven ca el".
Într-o conferinţă muzicologul G. Bălan afirmă: „Caragiale a simţit în muzică un izvor de forţă".
Un alt suport moral pentru Caragiale era respectul şi dragostea pentru el a studenţilor români de la Berlin şi Budapesta. O Goga, în necrologul „A murit Caragiale" (12.VI.. 1912) scria: „Cum să se închidă pe veci ochii lui care pătrundeau sufletul… Îi vom spune poveştile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende şi personalitatea lui va lua proporţii mitice." (O. Goga, Precursori, 1930)
I.L. Caragiale a scris şi poezii. A tradus în versuri tragedia „Roma învinsă", de D. Parodi.
A scris mai multe poezii satirice: Şarla şi ciobanii, Suveran şi curtezan, fabula Temelia, Mare farsor, mari gogomani, Tricolorul, Excelsior, Ruga spiritismului, Magnum Mophtologicum, Erato, scapă-mă! Pe oceanul vremii, Criticilor mei, Crucea şi Semiluna, Graţia domniţă, În gondolă, Steaua, Idilă etc. Unele poezii sunt parodii la adresa unor poeţi.
Şerban Cioculescu consideră versurile satirice carageliene nepotrivite lirismului.
Poeziile lui Caragiale sunt incluse în vol. Opera, vol. II (1971) ale lui I.L. Caragiale. Spiritul caragelian n-a murit, el trăieşte în scrierile lui.
