Îmbătrânit de mulţii ani ai vieţii, ca şi de numeroasele mari necazuri şi boli, între care şi cea a deplinei uitări de sine, pe care o numim alzheimer, un oarecare bărbat ajunsese să uite până şi ce nume poartă. Şi, cu toate acestea, ceva anume încă nu uitase: drumul spre cimitirul bunicilor săi şi locul mormântului primei sale iubiri.
În acelaşi context, vă redau un emoţionant dialog dintre un pacient şi o asistentă medicală, convorbire purtată pe holul unui cabinet medical privat: Pacientul: Stimată doamnă, eu am venit la timpul stabilit. A trecut mai bine de o oră de atunci, văd că domnul doctor e tare ocupat. Aş dori să fiu reprogramat. Asistenta: Vai, ne cerem scuze! Vă rog să mai staţi doar câteva minute! Pacientul: Din păcate, nu mai pot să stau. Ştiţi, mama mea este internată la un cămin-spital de bătrâni şi suferă de alzheimer. I-am promis că vin să o vizitez la ora 12. Asistenta: Păi, dacă suferă de această boală nici nu va ştii că aţi întârziat! Pacientul: Ea, nu. Dar eu, da!
