Uitaţi-vă la păsările cerului

Cunoscutul prozator român Ioan Al. Brătescu-Voineşti povesteşte într-una din cărţile sale o întâmplare interesantă, trăită chiar de dânsul. Pe atunci locuia într-o casă construită de el, în Târgovişte, pe valea Ialomiţei. Avea acolo o grădină frumoasă pe care o întreţinea cu patimă tatăl său, un pasionat horticultor. Ajutat de un servitor, se lupta să dea peluzelor înfăţişarea unui covor, stropindu-le şi tunzându-le la timp, aşa cum văzuse în parcurile din străinătate. Se întâmpla să găsească deseori pe iarbă pietre teşite, de mărimea unor monede, lucru care îl supăra. Multă vreme a crezut că erau aruncate de copiii de pe stradă. Lângă grădina lui era o clădire nelocuită sub streaşina căreia îşi făcuseră cuibul nişte stăncuţe. Constatând că îi mănâncă cireşele şi fragii, le declarase război. A încetat însă să le mai prigonească atunci când a văzut că sunt inteligente. Într-o dimineaţă frumoasă, ieşi în grădină şi se aşează pe o bancă. Cum stătea aşa, începu să urmărească o stăncuţă care umbla prin iarbă, oprindu-se din când în când, dând cu ciocul ceva la o parte şi ciugulind grăbită. Tot atunci, o altă pasăre lua de pe potecă o piatră şi zburând până la mijlocul peluzei lasă piatra să cadă. Se întoarse, luă altă piatră şi o lăsa şi pe aceasta să cadă pe peluză. „Uite, domnule, cine îmi pune mie pietre pe peluză! Dar de ce le-ar fi punând?", se întreba scriitorul. După o vreme, se hotărî să dezlege misterul. Dând

la o parte pietrele, constată că sub ele se găseau ori un gândac, ori o râmă. Atunci a înţeles. Pietrele plate uşor de transportat, erau de fapt nişte capcane. Stăncuţele aşezau într-o zi pietrele pe iarbă, ca a doua zi să le controleze pentru a vedea ce râmă sau gândac s-a adăpostit sub ele în timpul nopţii.

Lasă un comentariu