Vestea că, după incidentele grave care au avut loc la Târgu-Mureş, cu prilejul celor două marşuri, din 10 martie, ale secuilor, din anii 2013 şi 2014, preşedintele Consiliului naţional secuiesc, Izsak Balasz, a mai avut obraz să ceară o nouă aprobare pentru o asemenea acţiune de proporţii, agresivă şi destabilizatoare, a produs fiori târgumureşenilor.
Să sperăm însă că cei care au căderea să soluţioneze cererea vor avea gândul cel bun şi vor da o soluţie adecvată, pentru a se putea pune capăt pentru totdeauna unor asemenea forme de manifestare extrem de periculoase, nu numai pentru stabilitatea zonei, ci şi a ţării, pentru menţinerea liniştii şi a climatului de bună convieţuire interetnică.
Pentru a lămuri şi mai bine lucrurile am crezut de cuviinţă să publicăm câteva episoade din cartea document a scriitorului reghinean, Alexandru Ceuşianu, intitulată „Vremuri de osândă", recent apărută la Târgu-Mureş în care sunt descrise cu lux de amănunte „Gesta Hungarorum", adică faptele (atrocităţile) ungurilor la Reghin, în timpul Revoluţiei de la 1848, în care, din păcate, secuii au excelat. Închipuiţi-vă ce a însemnat venirea în zonă a unei armate de circa 20.000 de secui, şi ce atrocităţi au săvârşit aceştia. Dar să lăsăm răspunsul pe seama autorului cărţii.
Şansa ungurilor, polonezul Bem (XI)
Tresele de general şi le cucerise în răzmiriţa polonă din anul 1831. Ruşii se temeau de el, socotindu-l posedat de-o putere demonică. Polonii vedeau în el pe arhanghelul izbăvitor, un vrednic emul napoleonian.
Bem n'avea pe-atunci decât 36 ani şi victoriile armatelor polone i se datorau lui în cea mai mare parte. Catastrofa din 6-8 Septemvrie 1831, de lângă Varşovia, îl găsise mereu biruitor în fruntea artileriei sale. Insuficienţa infanteriei şi capitularea neaşteptată a capitalei polone dăduseră lovitura de moarte răscoalei. Bem n'avea ce să mai caute în patria sa.
De-atunci pribegise fără odihnă şi fără astâmpăr dintr'o ţară într'alta. În Portugalia, crezuse că va putea răsturna regimul oligarhic cu ajutorul unei legiuni polone. Proectul eşuase. Acum venea în Ungaria, cu acelaşi gând - nostalgia lui de totdeauna - să consolideze independenţa unui popor, râvnitor după libertate.
Apariţia lui măruntă, mersul său şchiopătelnic şi faţa incoloră, comună - desamăgeau. Când îl văzu Kossuth la Pozsony (azi Bratislava), venind sprijinit pe-o cârjă, în ţinuta neglijată şi neîndemânatec la vorbă, îşi schimbă instantaneu părerile. În generalul acesta nu putea avea încredere. De-aceea îl trimise deocamdată la Debriţin să facă instrucţia militară a honvezilor recruţi.
Debandada trupelor maghiare din Transilvania ameninţau să dee o întorsătură fatală revoluţiei maghiare. Salvarea situaţiei nu se putea aştepta decât dela intervenţia unui factor miraculos şi acesta fu generalul Bem.
La 15 Decemvrie 1848, se'nfătişă la cartierul armatei ungureşti din Şimleul Silvaniei vestitul general. Nimeni nu-l cunoştea. Tot ce se aflase despre el, se ştia din proclamaţia lui Kossuth cătră armată, prin care se omagiau înaltele calităţi militare ale lui Bem. Ofiţerii îşi manifestară aproape deschis scepticismul şi nepăsarea. Pentru ei era umilitor să vină un strein în fruntea armatei naţionale.
Uriaşa energie adunată de acest bărbat de-alungul anilor de bejenie, avea acum prilejul să se reverse cu grandioasă impetuozitate. Încolţit pe neaşteptate de trupele lui Urban, Bem n'are nici măcar răgazul să-şi coordoneze forţele armate. Singura poruncă ce-o lansează comandanţilor de unităţi e să nu cedeze nici o palmă de loc şi să reziste până la căderea ultimului om pe poziţie. În a treia zi a pregătit lucrurile aşa de departe, că poate deslănţui contraofensiva cu toată vigoarea. Bem comandă aripa stângă. Bem este în mijlocul lor; animă, împintenă, agită, zbiciue trupurile sleite de oboseală, înaintând zi şi noapte, aşa că în ajunul Crăciunului s'a realizat imposibilul. Clujul, capitala Ardealului, este din nou în mâna rebelilor unguri. Arierre-garda colonelului Urban, căutându-şi încartiruirea în Cluj, are imensa surpriză de-a întâlni acolo trupele rebele. Totul este pierdut. Pe generalul Wardener îl loveşte în sensul literal al cuvântului damblaua de supărare, iar Urban se retrage cu rămăşiţele trupelor val-vârtej peste Bistriţa şi Năsăud, spre Bucovina, urmărit pretutindeni în de-aproape de Bem.
Vertiginoasa schimbare a situaţiei militare se datora în primul rând iniţiativei decise şi voinţei indestructibile a generalului Bem de-a smulge izbânda de partea sa. Bem dovedea, prin curaj personal, modul cum trebuie să lupte un soldat. Dormea alături de trupă în adăposturile cele mai mizerabile 2-3 ceasuri, ca pe urmă să studieze planurile viitoare de operaţiuni, scriind toate dîspoziţiunile de ordin militar cu mâna proprie. Mereu lucid, extraordinar de rezistent la ori-ce oboseală, îşi alungă armata dintr'un loc în celălalt, uluind pe adversar şi doborîndu-l prin surprindere din cele mai tari poziţii. Anul nou îl găseşte luptând pe valea Bistriţei la Tihuţa, unde reuşeşte să zdrobească ultima linie de rezistenţă a lui Urban.
Odată curăţit nordul Transilvaniei, se poate cugeta şi la reorganizarea armatei sale. Locul ce-l alege în acest scop e Târgul-Mureş.
Datorită poziţiei geografice, se părea că teatrul războiului civil se va muta din nou în jurul Reghinului, oraşul fiind una din cheile strategice ale ţinutului. Alarma că temutul Bem se va opri la Reghin în drumul său dela Bistriţa spre Târgu-Mureş, provocă exodul populaţiei; pribegie în vreme de iarnă prin munţi, căci de astă dată fuga ducea în direcţie contrară, primejdia venind din apus. Groaza se dovedi însă neîntemeiată. Prin Reghin nu trecură decât trupe de acoperire; în schimb se abătu altă năpastă. Rechiziţia de război.
Bem ordonase recrutări generale. Batalioanele nou formate trebuiau îmbrăcate şi înarmate şi oastea n'avea la dispoziţie decât bancnotele lui Kossuth, hârtie monedă fără acoperire metalică şi deci fără valoare. Reghinul era vestit pe acele vremuri pentru industria sa de piele. De-aci roirea aproape intermitentă de detaşamente militare, pentru ridicarea întregei cantităţi de piele şi talpă ce se putea găsi în oraş.
Popasul generalului Bem la Târgu-Mureş n'avu durată. Generalul Puchner vine dinspre Sibiu să răzbune înfrângerile suferite. Bem lovi fără cruţare. În ziua de 18 Ianuarie 1849 e în Mediaş. La 19 Ianuarie în Şeica-Mare. Trupele regulate austriece fug din faţa lui, ca fulgii de păpădie. Sibiul e în primejdie. La Ocna Sibiului se dă la 4 Februarie 1849 o luptă crâncenă. Bem pierde bătălia din pricina întârzierii şefului său de stat major - colonelul Czecz - dar nu se dă bătut. Cu 1503 de oameni se retrage înspre Orăştie, unde primeşte ajutoare şi acceptă din nou lupta cu trupele lui Puchner care-l urmăreşte. Bem n'are decât patru tunuri şi luptă cu disperare. Bem se retrage spre Piskifazi Simeria, şi adunând ultimele rămăşiţe din armata sa, ţine piept asaltului disperat al lui Puchner. „Podul de peste Streiu e Transilvania" - gemu Bem, văzând că trupele sale pierd poziţiile. Cu imensă sforţare reuşi să-şi oprească oastea fugară şi s'o retrimeată în foc. El însuşi luptă în frunte - şi norocul îi surâde. În momentul decisiv, se isprăveşte muniţia de tunuri la bateriile Iui Puchner şi elanul irezistibil al rebelilor triumfează.
La 16 Februarie 1849 se produce invazia colonelului Urban în regiunea de nord. Înfrângerile dela Maroşeni şi Bayersdorf îl determină pe Bem să dicteze armatei sale marşuri forţate de zi şi noapte, ca să ajungă înaintea lui Urban la Bistriţa.
„Bem îşi luă drumul de astă-dată peste Reghin - scrie cronicarul Emrich - ocupând ospătăria orăşănească, nedistrusă de incendiu. Brigăzile sale erau adăpostite în Reghin şi jur, oştenii căutând printre ruini scut împotriva cumplitului ger de noapte. Era una dintre acele scene, ce nu le poate oferi decât războiul - acest teribil blestem al omenirii. Mă cuprinsese groaza, văzând miile de vrăşmaşi - siguri de isbândă - odihnind între dărâmăturile vetrelor noastre arse şi pustiite. Siluetele lor, apăreau şi dispăreau pe dinaintea pervazurilor căscate, straniu luminate de marile focuri de lagăr, ca nişte umbre fantastice şi mers-venitul lor covârşea văzduhul cu un bâzâit asemănător unui imens roi de albine."
Aventura lui Urban din fruntea armatei austriece fu repede zăgăzuită şi trecătorile înspre Bucovina distruse şi durabil înfundate.
La reînapoiere, îl văzură cetăţenii din Reghin pe Bem, zăbovind o clipă în faţa porţii dela ospătăria orăşănească. Generalul şedea în trăsură tăcut şi încruntat, purtând braţul drept în legătoare. Ofiţerii din suită forfoteau în mare agitaţie în jurul lui. Motivul emoţiei se cunoscu numai mai târziu. În trecere prin comuna românească Monor, cineva descărcase un glonte asupra lui Bem, fără să-l nimerească. Destinul oamenilor mari, scapă de fatalitate.
(va urma)
