Într-unul din marile sate ale ţării, s-a petrecut următoarea întâmplare: Mama unei fete, bună şi evlavioasă, a plecat în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Era o creştină adevărată în toate manifestările vieţii ei. Duminica, în afară de cazul când se întâmpla să fie bolnavă, pornea dimineaţa devreme spre Biserică şi acolo sufletul ei cel curat şi iubitor de Dumnezeu Îl întâlnea pe Mântuitorul şi comunica cu El. Adeseori se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Care îi dădea viaţă şi putere.
Şi fiica ei era o fată bună, dar după moartea mamei sale s-a lăsat cuprinsă de nepăsare, astfel încât nu mai mergea regulat la Biserică. Iar dacă mergea, se ducea spre sfârşitul slujbei şi ca să-şi liniştească conştiinţa, care o mustra, aducea ca îndreptăţire faptul că avea multe treburi, grija animalelor şi de aceea nu-i mai ajungea, chipurile, timpul. Obişnuitele justificări… Pe când, atunci când omul vrea cu adevărat, găseşte soluţii pentru toate.
Astfel, cu cât continua această situaţie, sufletul ei se răcea… Precum un cărbune, atunci când îl scoţi din foc, se stinge şi se răceşte. Într-o seară însă, potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, a avut loc o intervenţie divină. I s-a arătat în vis mama ei, care era scăldată într-o lumină dumnezeiască şi i-a spus cu dragoste următoarele cuvinte:
- Fiica mea, să mergi Duminica la Biserică! Noi aici, sus, suntem cu toţii la picioarele Atotţiitorului şi ne bucurăm atunci când vedem pe cineva de-al nostru că merge la Biserică şi-L slăveşte pe Dumnezeu. De aceea să mergi, fiica mea, dimineaţa devreme, ca să asculţi rugăciunile de la Utrenie, şi nu la al treilea clopot.
Acest vis de la Dumnezeu a cutremurat-o. De atunci, ea în fiecare duminică mergea cu râvnă dis-de-dimineaţă la Biserică şi era încredinţată că va primi şi ea binecuvântarea Atotţiitorului, dar şi a mamei sale.
