A asculta istoria trăită a celui de-al doilea război mondial din gura unui veteran de război, a-i vedea ochii înlăcrimaţi şi barba tremurândă, a-i vedea efortul de a trece peste episoade în care văzuse moartea cu propriii ochi, este un fapt care merită consemnat.
Merită să-l cunoaşteţi pe acest minunat om, Soporan Vasile, la venerabila vârstă de 100 de ani.
Aşadar, Soporan Vasile s-a născut la data de 26 ianuarie 1916, în comuna Zau de Câmpie, judeţul Mureş, a avut opt copii şi, dat fiind locul de muncă, la Combinatul „Industria Sârmei", Câmpia Turzii, şi-a schimbat domiciliul în Câmpia Turzii.
La vârsta de 100 de ani, are probleme de sănătate, dar psihic are o luciditate şi o memorie de invidiat. Si, în plus, are un suflet frumos, cu principii morale remarcabile.
Şi, pentru că e printre ultimii veterani de război de la care puteţi „citi" istorie trăită, vă invit să-l „ascultaţi":
„Am primit ordin de concentrare în anul 1940. Acasă am lăsat jale mare. Am fost dus la Timişoara, la Sâmpetru Mare, unde supravegheam eventualul atac al ungurilor.
În 1941 am fost dus pe câmpul de luptă, contra ruşilor. Prima luptă la care am participat a fost la Chişinău, când, sub comanda nemţilor, trupele române înaintau, mutându-şi mereu poziţia, pe jos sau în camioane.
Am luptat ca agent semnalizator şi, ceea ce aparatul ne transmitea prin alfabetul morse, transmiteam altor puncte de observare, fie prin aparat, fie cu ajutorul fanionului, litera A - mişcare linie şi un gest-punct... Le comunicam: inamicul e la distanţa x, cota y,vin pe jos etc. După luptă înaintam sau ne retrăgeam şi întotdeauna, acolo, rămâneau sanitarii şi groparii...
La 24 octombrie 1941 am ocupat Odessa şi în noiembrie am fost trimişi acasă, pentru refacere.
În 1942 am primit iarăşi ordin de concentrare şi, de data aceasta, am fost dus la Cotul Donului, unde am luptat ca puşcaş la mitralieră.
Eram în tranşee, tunurile bubuiau, avioanele bombardau şi în jurul nostru moartea era o realitate, viaţa, o întâmplare. O bombă a căzut la vreo cinci metri, a făcut o gaură cât o fântână şi zgomotul mi-a spart timpanul. Pământul mă acoperise, dar trăiam, văzusem moartea cu propriii ochi, dar ceilalţi camarazi, aflaţi mai sus, în raza de acţiune a schijelor, au fost răniţi sau omorâţi.
Venise un frig mare, încă din noiembrie şi pentru că mi-au îngheţat picioarele (şi acum mă dor!!!) am primit nişte pâslari ceva mai călduroşi. Trei ore luptam în tranşee, şase ore ne odihneam, mâncam. Nemţii ne dădeau mâncare bună, două feluri, carne de oaie, de vită, conserve, ciorbe în căni curate şi, uneori, prăjituri. Fumătorii primeau zece ţigări, nefumătorii primeau bomboane, ciocolată, struguri…
Când au venit americanii şi englezii, ne-am schimbat poziţia şi comanda. Se întorseseră armele!
S-au dat lupte grele. Morţii erau ca snopii, români, nemţi, cine mai ştie… A fost carnagiu!
Mai târziu am aflat că şi fratele meu, Alexandru, de 17 ani, se înrolase voluntar şi murise la Tiroskaia, lângă Odessa.
Americanii ne-au dus la Rostov, într-un cămin cultural, unde ne-au făcut control medical şi, pentru că aveam picioarele degerate si timpanul spart, am fost transferat, ca mobilizat de război, la Fabrica Industria Sârmei, unde, sub severitatea armei, se lucra pentru război."
Evident, şi eu i-am ascultat istoria, m-a impresionat, compasiunea amestecându-se cu respectul, cu recunoştinţa şi o propoziţie m-a marcat: „am văzut moartea cu propriii ochi".
Trecut prin proba de foc a vieţii, eroul nostru ştie să se bucure de prezenţa celor dragi, ştie să-şi manifeste iubirea, este bun, cinstit, înţelept, şi întotdeauna are un discurs prin care ne „învaţă" omenia.
Şi, Doamne, ce drag îmi este să-i aud blânda cuvântare, să fim buni, să ne iubim, să fim iertători şi răbdători. Mă-nfioară! Vorbele lui au rezonanţa meditaţiei şi te obligă să-ţi potriveşti, cu respect, vibraţia sufletului. Ecoul îţi spune: „Opreşte-te, omule! Bucură-te de fiecare răsărit de soare! Zâmbeşte! Bucură-te de puţinul pe care-l ai, e mult!
Câmpia Turzii, ianuarie, 2016
P.S. Vasile Soporan este fiul mătuşii Anica, sora cea mai mare a mamei mele. Cu alte cuvinte, omul ajuns la mult râvnita vârstă de o sută de ani, este vărul meu primar. Plecaţi din Zau de Câmpie, viaţa ne-a despărţit de multă vreme, fiecare urmându-şi destinul.
Curios lucru, cu câteva zile în urmă mă gândeam tocmai la el.
Nu ştiam dacă mai trăieşte. Mulţumesc domnului Nicole Băciuţ, prin intermediul căruia scrisoarea Marianei Soporan a ajuns la redacţia noastră, tocmai în ziua în care aveam în sarcină paginaţia ziarului.
Cu bucuria frumoasei veşti mă alătur şi eu consătenilor din Zau, cititorilor noştri, urându-i în continuare ani îndelungaţi de viaţă, şi, de ce nu, cu speranţa de a deveni decanul de vârstă al celor mai longevivi oameni din România.
Ioan Cismaş
