Cât de antidemocraţi pot fi democraţii noştri!

Dacă ar fi să dăm un verdict imediat aprecierii din titlu, cel mai potrivit răspuns ar fi: „până în măduva oaselor". Întreaga clasă politică merită, din păcate, acest apelativ, dar dintre toate partidele, PSD, care, ca o ironie a sorţii, are în componenţa denumirii sale cuvântul „democrat" este cel mai afectat de acest flagel. Dacă clasa politică nou încropită după evenimentele din decembrie 1989, în general, şi partidele rezultate, în special, ar fi urmat drumul democraţiei autentice, cu siguranţă, România de azi ar fi avut cu totul un alt destin, ar fi arătat cu totul altfel, atât la interior, cât şi în văzul lumii. Din nefericire, în goana mare şi oarbă după putere, partidele în cauză n-au mai avut timp de pregătiri în acest sens şi, ca urmare, s-au aruncat în valul luptelor pentru cucerirea noii puteri cu primitivismul lor ancestral, propunându-şi, totuşi, să-şi însuşească rigorile democraţiei, din mers. Şi pentru că un lucru prost început are puţine şanse de a se redresa pe parcurs şi de reuşită, la noi, la români, s-a mers din rău în mai rău.

Democraţia, pe care partidele noastre o clamează neîncetat, cu care, în vorbe, se scoală şi se culcă, rostind-o cu orice prilej, chiar papagaliceşte, a fost conceptul cel mai distorsionat şi siluit în toate demersurile şi acţiunile lor, considerând, în fapt, că ea, democraţia, este obligată să se adapteze voinţei lor şi nu invers. De aceea se spune că România are democraţia ei, originală, dar neindicată nimănui de urmat, pe care o întâlnim numai prin ţările afro-asiatice, Irakul fiind una din ţările nominalizate la vremea lui chiar de preşedintele George Bush.

Se ştie bine că piatra de temelie a unei democraţii este votul. Adică principala cale prin care cetăţenii unui stat îşi exprimă voinţa, opiniile cu privire la bunul mers al acestuia, participă la alegerea reprezentanţilor lor în organele de conducere la toate nivelurile. Cea mai completă formă de participare populară la treburile obşteşti este fără îndoială Referendumul. Dar avându-se în vedere gradul lui de dificultate s-a trecut la principiul majorităţii, care este mult mai uşor de realizat. Dar nu a oricărei forme de majorităţi, ci a unei majorităţi reprezentative. Majoritate înseamnă partea sau numărul cel mai mare dintr-o colectivitate. În consecinţă, există mai multe feluri de majorităţi. Democraţiile cu experienţă şi care se respectă, promovează în demersurile lor trei feluri de majorităţi: majoritatea calificată, care se obţine cu votul „pentru" a două treimi din total; majoritatea absolută, care presupune votul „pentru" a jumătate plus unu, din numărul celor cu drept de vot, şi majoritate simplă care înseamnă tot jumătate plus unu câştig, dar din cei prezenţi la urne. Evident că cele mai des utilizate forme de participare la vot şi de luare a deciziilor sunt majoritatea absolută şi majoritatea simplă, în cadrul cărora câştigătorul trebuie să ia, obligatoriu, 50 la sută plus 1. Diferenţa între aceste două vine însă de la baza de date, în sensul că, în vreme ce în cazul majorităţii absolute la obţinerea procentului se ia în calcul jumătate plus unu, din numărul total al celor cu drept de vot, adică aflaţi pe listele electorale, în cazul majorităţii simple procedeul jumătate plus unu se aplică doar la cei care au participat la vot. O altă diferenţă este că în cazul majorităţii absolute la baza de raportare se iau în calcul şi absenţele, dar şi abţinerile, care însă se totalizează la „contra".

Dacă democraţia înseamnă puterea poporului, este evident că acurateţea ei depinde de numărul cât mai mare al participanţilor la vot. În acest sens există ţări în care participarea la vot este obligatorie (vezi cazul ţărilor scandinave), şi credem că acesta este lucrul cel mai bun, pentru că acolo unde se asigură consens pe scară largă şi rezultatele sunt mai bune. Altfel, este primit de popor un preşedinte de stat, şef de guvern sau un primar ales cu acceptul unei majorităţi reprezentative, şi cu totul altă justificare autoritară va avea unul înscăunat prin acordul unei găşti, a unei câtimi din totalul cetăţenilor, oricare ar fi ea, dar sub 50 la sută.

Cum democraţia la noi este tratată ca o cenuşăreasă, tocmai de către acei care se revendică de la ea, şi pentru că tocmai din aceste motive lucrurile nu merg bine nici pe tărâm electoral, absenteismul fiind principala boală de care suferă sistemul nostru participativ, politicienii noştri s-au gândit că şi în acest domeniu ar putea interveni cu binecunoscutele lor inovaţii, încercând să simplifice lucrurile dincolo de limita admisibilului, prin inginerii care duc la bagatelizarea acesteia. Adică de ce să ne cramponăm noi de acel procent fatidic, de 50 plus 1 la sută, când alegerile se pot câştiga mult mai uşor cu procente mai mici, chiar 30, 20, 10 la sută, prin alegeri electorale dintr-un singur tur. O abatere crasă de la perceptele democratice, de la firul roşu al acesteia, abdicări nepermise în nicio democraţie consolidată, dar care la noi parcă ar merge, pentru că, oricum, zic ei, nu are importanţă cel care adună cele mai multe voturi, ci cel care „câştigă" alegerile.

Mergând, din rău în mai rău, pe acest principiu, aleşii noştri parlamentari au reuşit în decursul ultimilor ani să „simplifice" în aşa măsură procesul electoral încât el să se poată realiza prin aportul doar a câtorva „cetăţeni", şi într-o manieră extrem de convenabilă celor care au în mână pâinea şi cuţitul. Crezând, în mod eronat, că toţi beneficiază de acest avantaj, într-una din sesiunile anului 2011, deputaţii şi senatorii noştri au decis „in corpore" alegerea primarilor dintr-un singur tur, experienţă care, prin exerciţiul din 2012, s-a dovedit nu numai păguboasă pentru ţară, dar periculoasă şi jignitoare pentru electorat. Decizia facilitează chiar instaurarea dictaturii unui singur partid, de regulă a celui aflat la putere. În cazul Ardealului ea se potriveşte ca nuca în perete, pentru că asigură „dintr-un foc" succesul electoral al acelor comunităţi minoritare cu procent de reprezentativitate de circa 20-30 la sută, în structura localităţilor.

Cu amendamentele de rigoare noi susţinem demersurile celor care doresc repararea acestei mari greşeli din sistemul nostru electoral, care încalcă grav principiul reprezentativităţii prevăzut de Constituţie şi, în acelaşi timp, înseamnă o îndepărtare de la valorile democraţiei. Considerată, ca peste tot, drept „câinele de pază al democraţiei", presa românească ar trebui să fie mai vehementă pentru restabilirea principiilor de bază ale democraţiei şi nu să se mulţumească cu rolul de simplu cronicar al evoluţiei dezbaterilor. Pentru că a promova alegeri dintr-un singur tur constituie, într-adevăr, o gravă siluire a democraţiei. Ferma opoziţie a PSD în privinţa revenirii la normalitate cu alegerea primarilor, în două tururi de scrutin, constituie încă o dovadă a antidemocratismului promovat de acesta, iar declaraţiile liderului Liviu Dragnea, de boicotare a alegerilor, au valoarea unei intenţii de război împotriva propriei naţiuni, pe care o doreşte îngenuncheată şi aservită partinic. O dovadă în plus că procesul de reformare a partidelor, în general, şi a PSD, în special, este departe de ţelul propus şi, deci, va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până ce el se va înfăptui. Şi, ca să răspundem în aceeaşi notă liderului Liviu Dragnea, nu credem că vor avea românii fericirea ca PSD să nu participe la alegerile care urmează. Gestul ar fi, putem spune, într-adevăr superb, primul pas spre reformarea clasei noastre politice pe care îl aşteptăm de multă vreme, dar la care niciun partid nu se înghesuie.

 

 

Lasă un comentariu