Fără nicio retorică introductivă, de la început fac precizarea că statutul deontologic al omului politic, care implică normele şi valorile morale ale acestei ocupaţii temporare, adăugate profesiei de bază, poate fi analizat prin prisma acestui raport dintre cele două variabile enunţate în chiar titlul articolului. Plecând de la premisa că între cele două componente ce configurează acest statut al omului politc există o strânsă relaţie de intercondiţionare şi complementaritate, voi sublinia că omul politic - mai adecvat pentru noi, politicianul sau demnitarul, nu poate deveni eficient şi cu atât mai puţin performant în activitatea desfăşurată, în afara acestor două variabile independente evidenţiate. Pentru a înţelege conţinutul acestui raport, voi încerca să prezint în sinteză cele două concepte cheie, plecând în demersul analitic de la o altă noţiune şi o dimensiune mai extinsă, semnalată deja, cea de deontologie. Aşa cum rezultă din literatura de specialitate, cu aplicabilitate în mediul politic, deontologia şi implicit autoritatea deontologică este concretizată prin menţinerea autorităţii în limitele moralităţii şi de constituire a autorităţii morale, ca parte inseparabilă a personalităţii şi profesiei exercitate, în cazul de faţă a celei politice, şi care reprezintă de fapt autoritatea deontologică sau deontică (conceptul îi aparţine lui J.M. Bochenski, analizat în cartea Ce este autoritatea?). Într-un asemenea context, prin deontologie şi autoritatea deontologică, se încearcă o identificare a statutului şi modului de acţiune a normelor şi valorilor morale în domeniul de manifestare al autorităţii, în cazul nostru al autorităţii politice, legitimate prin alegerea şi/sau numirea demnitarului politic în structura politică aparţinătoare. Desigur, autoritatea deontologică nu poate funcţiona decât în contextul în care aceasta este dublată de autoritatea profesională-epistemică (după acelaşi autor citat) anterioară, şi, implicit de competenţă în domeniu ales sau numit, în cazul nostru de competenţă politică şi nu exclusiv de competenţă de tehnocrat, care impune în primul rând autoritate epistemică şi nu exclusiv autoritate deontologică.
Aşa cum am semnalat, în complementaritate cu acest tip de autoritate, performanţa şi eficienţa mai implică şi o altă variabilă psihologică şi profesională, şi anume competenţa. Chiar dacă avem impresia că o asemenea variabilă este uşor decelabilă şi de cunoscut, menţionez că nici asupra acestei noţiunii operaţionalizabile în praxisul social şi politic nu există un consens semantic, fiind percepută şi evaluată de către cei mai mulţi dintre cei care o folosesc în discursul lor, mai mult la simţul comun-empiric, fără o percepţie unitară, de cele mai multe ori fiind confundată cu capacitatea, adică cu punerea în valoare-acţiune a competenţei. Astfel, conform unor opinii autorizate în domeniu, la care subscriu în modul de înţelegere şi aplicare, prin competenţă este desemnată aptitudinea recunoscută de a îndeplini un act, o acţiune sau o activitate a cărei realizare o constituie performanţa. Chiar dacă are un caracter aprioric, competenţa nu este nativă şi nici nu rămâne la nivel deziderativ, sau ca un scop în sine, cu atât mai mult în plan politic, ci este rezultanta pregătirii continue, presupunând asimilarea şi internalizarea axiologică a cunoştinţelor, informaţiilor, deprinderilor, priceperilor, pregătire coroborată cu ansamblul trăsăturilor caracterologice pozitive de care dispune individul în vederea îndeplinirii funcţiilor, atribuţiilor, a poziţiei sociale -statusului şi a rolului cu care este învestit politicianul. Aşa cum se poate deduce, la formarea competenţei contribuie trei vectori complementari: a şti (cunoştiinţe teoretice în domeniu, mai pe înţelesul tuturor, a avea cultură generală, politică şi de specialitate; a face, adică a pune în practică cunoştiinţele dobândite şi necesare domeniului de activitate şi a fi, vector obiectivat prin manifestarea atitudinal-comportamentală, prin trăsăturile de personalitate, vizând în primul rând responsabilitatea profesională şi morală, adică ceea ce este desemnat prin autoritatea şi deontologia profesională. Cât de importante sunt aceste atribute în politică şi cât de mult se regăsesc ele în sfera autorităţii deontologice şi a competenţelor oamenilor politici, este de prisos să ne mai întrebăm, o asemenea întrebare rămânând doar la nivel de exerciţiu interogativ. Practica politică a celor mai mulţi demnitari, de la orice nivel, demonstrează limitele de ordin deontologic şi profesional ale celor mai mulţi, precum şi unele disfuncţii legate aceste două atribute ce configurează profilul omului politic. Nu mă refer la acele atitudini discriminatorii legate de aprobarea privilegiilor, ci la modul fraudulos de accedere în politică şi structurile politice, pe fondul acelui status incongruent, status obţinut în mod ilicit prin cumpărarea posturilor şi a voturilor, adică în afara competenţelor şi autorităţii deontologice. O asemenea supoziţie este susţinută de numărul oamenilor politici confruntaţi nu doar cu normativitatea morală, care lipseşte cu desăvârşire la cei mai mulţi (unii chiar crezând că morala nu are de a face nimic cu politica, ceea ce a devenit din păcate un adevăr axiomatic la aceştia), ci cu normativitatea juridică, la fel de ignorată, astfel că numărul dosarelor penale al acestora este într-o continuă creştere în întregul spectru politic. Ceea ce ignoră aceşti oameni politici puşi pe căpătuială, pentru că atât ştiu şi atât pot, uită că autoritatea şi competenţa în mediul politic, prin impactul indus, sunt sau, mai corect spus, ar trebui să fie, cele mai importante valori în plan moral şi social-politic, astfel că orice decizie politică este resimţită de către fiecare individ în modul cel mai concret. Să ne mai punem întrebarea de ce nu s-au găsit banii necesari pentru cei cu salariul minim pe economie, dar în schimb au găsit resursele financiare necesare pentru creşterea veniturilor prezente şi în perspectivă ale demnitarilor, devine iarăşi o întrebare fără sens, ştiind ce îi preocupă şi care este atitudinea faţă de cei pe care îi reprezintă şi conduc în mod discreţionar şi sfidător. Este de domeniul evidenţei că asemenea întrebări şi multe altele devin derizorii atâta timp cât noi alegătorii am ales în mod dezinteresat şi iresponsabil asemenea reprezentanţi, pe care încă îi mai menţinem în demnităţile pe care cei mai mulţi nu le-au meritat, compromiţând însăşi statutul, demnitatea şi profesia politică.
