Un ţigan avea odată o iapă şi nemaiavând ce mânca nici el, nici iapa, vru să o schimbe pe bani. Mergând la obor, întâlni un geambaş şi-i zise: „Mă nene gembaş, aşa te rog, pune şi tu o vorbă bună pentru iapa mea când s-a arăta vreun muşteriu că te cinstesc şi eu." „Da de ce vrei să-ţi vinzi iapa?" „Păi vezi, îmi trebuie parale." „Are vreun nărav iapa ta, omule?" „N-are, nene geambaş, nici un nărav. N-are, iaca, îţi spun drept." Nu trecu mult şi un muşteriu se şi arătă. Atunci geambaşul începu a lăuda iapa ţiganului, zicând. „Ia, măi creştine, iapa şi nu te căi. N-are niciun nărav. La călărie merge ca un armăsar, la căruţă e vrednică nevoie mare. Nu te-ar lăsa înnămolit odată cu capul. Trage, uite, şi mai şi decât doi telegari. Dacă se întâmplă să se înţepenească căruţa în vreun noroi, mare, apoi atunci să vezi minune! Trage, trage, de să-şi rupă inima şi acolo tot nu te lasă. Iar dacă, din păcate, s-ar întâmpla, trăgând, să-şi rupă şleaurile ori hulubele, se întoarce şi trage cu dinţii şi în noroi nu te lasă…" „Ia stai, mă nene geambaşule - îi tăie vorba ţiganul - dacă e aşa precum spui, apoi nu-mi mai vând iapa."
