Oare chiar ne aflăm într-un stat de drept?!

După ce, în seara de 23 decembrie 2015, mi-au fost împuşcaţi acei trei prieteni dragi, din acea lume a celor care nu cuvântă, căţeluşul Azorel şi căţeluşele Maşa şi Tiţa, după ce mi-a fost, la scurt timp, vandalizată, conform unui scenariu premeditat, căsuţa de pe strada Jean Monnet (fosta Dealul Viilor 1 Mai), din nou cineva s-a gândit că nu-i satisfăcut, că nu-i suficient, că n-am fost îndestul hărţuit, aşa că nemernicii pot continua presiunile şi ameninţările, punând chiar un fel de poteră pe urmele mele.

După cum se ştie, zilnic, că-i primăvară, vară, toamna, iarnă, pe ploaie, ninsoare şi zloată, pe ger şi în zile toride, de 15 ani fac drumul până acolo sus, la antenele-releu, şi-i hrănesc pe cei 15 câini, din pensia mea, nu din bogăţie, o ştie oricine, ci din puţinul pe care-l am. Trei, cum spuneam, mi-au fost ucişi de mâna criminală a unor indivizi fără pic de inimă, cu suflet negru, de tăciune, deşi căţeluşii aceia aveau stăpân, aveau cuştile lor, erau zilnic hrăniţi, n-au făcut nicio stricăciune, niciun rău cuiva, la cele şapte luni ale lor.

Mai nou, piesa diversionistă după un alt scenariu se joacă. Un ins, un individ, un zdrahon, care taie frunză la câini, un trântor, în loc să facă ceva util, ceva mai bun, mai folositor pentru societate, mă urmăreşte de la o vreme încoace. Stă la pândă şi, cum vede că, pe strada 1 Mai, trece autoturismul în care mă aflu, dă alarma. Şi, din păcate, slujbaşul-poliţist este „la datorie", făcându-i pe plac! Parcă altceva el n-ar avea de făcut! Şi, ca şi cum n-ar fi destul, cel cu parul proţăpit în drum, cum s-au petrecut lucrurile şi la 2 februarie a.c., jubilează. Iar bădăranul, prinzând curaj, se obrăzniceşte şi jigneşte. Născocorul, considerându-se într-un fel de filaj NKVD, este ambiţios, nevoie-mare, pornit, cu mare „ambâţ", să imprime frică! De Iude e plină România! Îl asigur că subsemnatul, Lazăr Lădariu, dacă el nu ştie încă, nu-i, deloc, vreun sperios. Ameninţat, nu o dată, cu moartea, din 1990 încoace, îl asigur pe pigmeul acesta, care, chiar de s-ar urca pe catalige, tot un pigmeu rămâne, că frică nu mi-i. Nici de el, nici de parul lui ameninţător, nici de o mie, de un milion ca el, nenorocitul. De nimeni! De Bunul Dumnezeu, da! Mă plec în faţa îndurării Lui până la pământ, din moment ce, 77 de ani, de mine grijă Domnul a avut. De un năcădău, plin de neputinţe şi orgolii, căruia, probabil, nu-i place ce scriu, zilnic, în „Cuvântul liber", iar în laşitatea lui recurge la mizerabile scenarii imbecile, de acel turnător, de penibil „informator", de acel nimenea-n drum, mie nu-mi pasă. Ca fiu de ţăran, am o altă fire, plecând din acea rădăcină trainică, a neamului lucrătorilor ogorului, imposibil de rupt, oricât ai răsuci-o, şi mă mândresc cu ea. Ştiu bine, cei care mă cunosc, că până la aceşti ani, m-am condus după legea neamului meu!

Îi ceream insului bădăran şi obraznic, ştiind cine sunt, din moment ce mă urmăreşte, mai mult respect! Pentru că, în această trudnică viaţă, n-am făcut, degeaba, umbră pământului. Pentru că n-am mânat vreodată, cu el, gâştele pe maidan. Pentru înalta şcoală pe care am făcut-o, pentru cele 20.000 de articole, 48 de cărţi publicate şi prezenţe lirice în antologii, pentru numeroasele premii literare acordate de Filiala mureşană a Uniunii Scriitorilor, pentru lupta mea pe baricada interesului naţional şi a adevărului, pentru faptul că, demnitar fiind al Statului Român, am apărat, tot timpul, ca deputat în două legislaturi (1992-1996; 1996-2000), interesul naţional, nu vreun interes propriu, pretind respect! Pentru toate acestea, n-am cerut, niciodată, vreo recompensă, vreo răsplată pentru truda mea cotidiană. Respect, da! Dar de unde să ştie un năcădău toate acestea? Dacă insul s-ar fi purtat civilizat, cuviincios, nu-i reproşam nimic. A fost, însă, obraznic, sfidător şi arogant. Cam prea mult în cazul unui năcădău căcăcios, copt de orgolii şi de laşitate.

Văzându-mă plin de noroi, de mocirla aceea adusă de pe strada Jean Monnet, plin de mizerie pe haine şi pe bocancii mei militari, insul cu pantofii lustruiţi, scos ca din cutie, şi-a permis cam prea multe. Chiar într-o democraţie, cum este a noastră, cea românească! Nu ştiu dacă insul are mai multe clase decât are trenul, dar asta-i cu totul altceva. Un minim respect, măcar faţă de anii mei, măcar faţă de locul pe care-l ocup în această societate, mereu îmbrâncită de atâta bulibăşeală şi de atâtea dezastre, trebuie să existe, respectul cuvenit care să ia locul bădărăniei şi al obrăzniciei. Chiar dacă acestea ar fi de natură etnică! Poate că insul îi are dascăli pe Kelemen Hunor, pe Borbély László. Astfel de indivizi sunt în stare să rupă în bucăţi, şi harta cu hotarele României, şi Tricolorul!

Grav e că, pândindu-mă, insul m-a urmărit, zi de zi, probabil deranjat, la culme, de cele scrise de mine, înfuriat de atitudinea mea, fermă, potrivnică struţo-cămilei UDMR, de unde s-ar putea ca insul să sugă ţâţă. Şi când te gândeşti că toate aceste măgării se petrec, culmea, într-un aşa-zis stat de drept! Oriunde în lume, conform legii, astfel de fapte se sancţionează! Insul punea, într-un fel, un gen de poteră pe urmele mele. „Vina."? În drumul meu, ca mare iubitor de animale, aşa cum aminteam, hrăneam nişte câini alungaţi de o stăpână haină fără suflet. Cu inimă de iască. De fiecare dată aveam câte o bucată de pâine pentru câinii acelui deal. Iar el n-avea altceva mai bun de făcut, decât să cheme hingherii să-i ducă!

Ciudat, insul nu are nimic de reproşat stăpânei cu vilă, dar fără suflet, care şi-a alungat, pur şi simplu, câinii din ogradă, lăsându-i de izbelişte, în voia sorţii, ci are cu mine ceva de împărţit, cotropit de ură că mi-i milă de sufletele acelea lăsate de Dumnezeu şi le dau o bucată de pâine! Ce ticălos! Adevăr spunea acel învăţat: „Când am cunoscut bine oamenii, am început să iubesc câinii!". Sau şi mai clar: „Cine nu iubeşte câinii nu iubeşte nici oamenii!". Acesta-i insul! Aflând că eu îi hrănesc (şi-l anunţ că o voi face, în continuare, iar presiunile şi reclamaţiile lui care nu fac doi bani, pe mine mă lasă rece!) pe acei câini rămaşi pe străzile Jean Monnet şi 1 Mai, turbă de furie. Chiar să nu fi aflat insul încă amănuntul că, nu cu parul, nu cu toroipanul, ci cu o bucată de pâine câştigi iubirea unui câine?! Şi-l mai anunţ că, de 15 ani, de când urc zilnic dealul, am găsit stăpâni pentru 48 de căţeluşi. Deci, 48 de câini azi nu mai sunt abandonaţi, nu sunt acei maidanezi ai străzii, ci au stăpâni. Oare el, insul, a dat, vreodată, o bucată de pâine unui câine? Oare a simţit vreodată câtă recunoştinţă şi iubire îţi poate da un căţeluş? Atunci, oare să nu te întrebi: cine-i om şi cine-i câine?! Marele adevăr îl rostea un domn, vecin cu insul: „Un reclamagiu! Un nemernic. Ăsta n-are minte cât un câine în cur!".

Ştiu bine că nu trebuia să-i acord minima importanţă nemernicului. Nu merită decât un scuipat, o afundare definitivă în anonimat. Tocmai acesta-i motivul că nu-i dau numele. Nu merită atenţie insul ăla doar cu faţă de om! Un rahat! Pentru mine ăsta e! Dar nu mai suport obrăznicia şi insulta. Insul acesta, când cască gura, arătându-şi dinţii de fiară turbată, parcă muşcă. Asta ştie, asta face! El are colţi de sălbăticiune, nu de câine, deoarece n-aş vrea să-mi jignesc prietenii fără grai. Mulţi oameni, până la cei aproape 77 de ani, m-au trădat! Prietenii mei, căţeluşi credincioşi şi statornici, niciodată!

Ciudat, din liota aia de hingheri, trimisă, la comandă, asupra mea şi a câinilor pe care, de 15 ani, îi hrănesc, o singură prezenţă, ca un fir de lumină, părea cu suflet. O doamnă care-l mângâia pe „Brutus", Rotweiller-ul acela, un câine blând, cum rar s-a mai văzut. Restul? Ură! Pornire agresivă! Intoleranţă!

Într-o discuţie cu poliţistul alarmat şi chemat de „hingherul-şef", cel cu toroipanul amintit, acestuia i-a scăpat un nume. Numele unui mahăr, a unui sus-pus, care a dictat ridicarea acelor câini. Nu vreau să-i implic numele aici. Oare nu era ceva mai bine şi mai indicat ca el, mai-marele, să afle ce se petrece pe acolo, de la mine, cel care, de 15 ani bat acel drum, şi nu de la un intrigant „informator", cu un comportament total golănesc, birjăresc? Pentru că adevărul este cu totul în altă parte. Era necesară o discuţie pentru clarificarea unor lucruri, pentru o informare corectă în numele adevărului. Din păcate, şi-a aplecat urechea spre cine nu trebuie. Că aşa-i viaţa de când politica românească de doi lei este! Se vede că de aceea merg aşa cum merg lucrurile în România, pentru că nu oamenii valoroşi, cinstiţi şi corecţi, sunt ascultaţi, ci golanii. Nimeni, până acum, n-a putut dovedi că vreun câine de acolo, în 15 ani, ar fi muşcat pe cineva. Da, de lătrat, mai ales când au fost hârâiţi, au lătrat şi au protestat. Doar sunt câini şi n-or cânta arii din opere şi operete.

Sunt un român mereu cu fruntea sus în faţa neamului meu, care respectă, întocmai, legile ţării, chiar stupide, uneori, cum sunt. În ţara asta necăjită, cu inşi căzuţi, uneori, atât de jos, în ţara haosului şi a dezastrelor, totul e posibil şi nimic nu mă miră. Consider, însă, că prea multe avalanşe, în ultima vreme, vin peste „Cuvântul liber" şi peste redactorul-şef al ziarului. Şi nu pot să tac! Apoi, păcat că slujbaşii-poliţişti, în loc să afle, cum spuneam, cine au fost mizerabilii care mi-au ucis căţeluşele Maia şi Tiţa, pe căţeluşul Azorel, şi mi-au devastat căsuţa de pe strada Jean Monnet, dau curs năzăririlor unui nemernic, cu maţe pestriţe. Nu le bag vină. În cazul de faţă omul, subordonatul, a primit un ordin.

Personal, am respectat şi respect, întocmai, acea lege pentru protecţia animalelor, procedez conform prevederilor ei, şi mă întristez când văd persoane îmburcate în ranguri înalte, care o încalcă, necunoscând-o, cu nonşalanţă şi sfidătoare poziţie. Pentru mine, prietenii fără grai ai omului nu-s, acolo, nişte câini! Sunt fiinţele acelea iubitoare, devotate, din acea lume a celor care nu cuvântă, care niciodată nu te trădează!

Războiul acesta de alţii a fost declarat. Nu de mine! Eu mă voi apăra şi voi lupta, aşa cum ştiu eu, cu „armele" mele tradiţionale. Cu stiloul cu care scriu din anul 1963! Cuvântul, uneori, este mai puternic decât tunul! Asta s-o ştie unii! Tuturor celor cu un dinte otrăvit împotriva subsemnatului, a ziarului pe care îl conduc, neîntrerupt, de 26 de ani, în ţara asta, vai de ea, plină încă de ură, venin, de vânzători şi de „turnători", le mai spun, o dată, că demult nu mai sunt adeptul tolstoismului, nici al dostoievskianismului din anii studenţiei mele clujene, de atunci trecând 52 de ani. Iar dacă cineva îmi dă azi o palmă, sfidând preceptul biblic, eu preopinentului zece îi întorc înapoi! Nu mai suport nici măcar umbra unei jigniri şi insulte din partea vreunui troagăr! Să se ştie!

Mă simt obligat să-i mai previn, o dată, şi pe mai-marii clipei, azi aflaţi în scaune înalte, dar atât de trecătoare, să înţeleagă şi să bage bine la cap, că eu, Lazăr Lădariu, în târgul în care am făcut Liceul „Al. Papiu Ilarian", azi colegiu, în care din 1963 trudesc, în judeţul acesta al meleagurilor naşterii mele, tocmai într-o zi de Buna Vestire, nu mă consider cu nimic mai prejos decât un primar al Târgu-Mureşului, decât un prefect, decât un preşedinte de consiliu judeţean, decât vreun şef de partid sau parlamentar. Din contră! Să fie clar! Fiecare să ia cum vrea această afirmaţie! Nu mă interesează cine-i în spatele unor mizerii, cine a creat şi a pus în aplicare scenariile rocamboleşti de care aminteam. Ştiu cine e, precum ştiu şi cine mi-a ucis căţeluşii. Nu aşa se rezolvă o problemă, prin presiuni, hărţuieli şi ameninţări indirecte, ci prin logică şi demersuri inteligente. O spune un om, un intelectual, un scriitor, un patriot român, fidel unui crez, care, până la cei aproape 77 de ani, a văzut şi a trăit multe la viaţa lui! Într-o ţară cu atâţia hoţi guvernamentali şi parlamentari, cu atâţia „informatori" şi „turnători", precum insul sicofant de care aminteam, vânduţi şi nemernici, oare nu ai tot dreptul să te întrebi: chiar trăim într-un stat de drept?

Lasă un comentariu