Nu lungă i-a fost trecerea sub soare celui care a făcut poeme luminii astfel ca, spre marea trecere, să nu ocolească nici cumpăna apelor, nici curţile dorului, când nebănuitele trepte prind să se încline sub paşii profetului cu greul corăbiilor de cenuşă legănate de cântecul focului, iar sevele clocotesc în mirabila sămânţă întru eterna laudă a somnului.
Nu multă vreme a durat sub cer omul Lucian Blaga. Dar cine poate stabili durata înscrisă în poemele sale ca măsură a ne-măsurii?
Paşii profetului vor fi adăstat şi vor mai adăsta cu fiecare dintre noi pe la toate curţile de doruri într-un popas greu de taine „cum greu pe umeri e văzduhul".
Dar corola de minuni a lumii creşte în lumină cu fiecare cititor al versurilor sale, care, deprinzând să vadă cu sufletul, îi sporeşte taina „şi tot ce-i nenţeles se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari" în raţiunea rece ca indiferenţa.
I-a fost dat poetului ivit în lumină în Lancrămul de lângă Sebeş, cel „sat de lacrimi fără leac", să cunoască încă din anii tinereţii celebritatea. I s-a recunoscut (şi nu de oricine, ci chiar de Sextil Puşcariu!) de la prima apariţie în volum a poemelor luminii, talentul de poet dublat de filozof. Mai apoi, în anii deplinei maturităţi, Lucian Blaga a fost diplomat, profesor universitar, academician. După instaurarea puterii politice de sorginte sovietică în România, a urmat umilirea intelectualităţii române, iar un titan ca Blaga s-a văzut marginalizat prin interzicerea operei sale, destituirea de la catedră, retragerea titlului de academician, condamnarea la o existenţă sinonimă cu anonimatul.
Dar „anonimul" Blaga, de sub scara Bibliotecii Universitare din Cluj, unde i se îngăduise să lucreze la fişarea cărţilor, continua să scrie, el dăruind , între altele, limbii române şi splendida traducere a creaţiei „Faust" de Goethe.
De pe atunci i-a intrat în viaţă o foarte delicată, discretă, puternică şi fragilă fiinţă de o mare bogăţie sufletească, pentru care cuvântul imposibil nu exista. Ea avea să fie „greieruşa" din poemele sale de târzie toamnă, ultima muză şi cea mai puţin evocată de scormonitorii de istorii sentimentale, dintre cele care-i vor fi fost poetului anotimp de „rodnicie" creatoare: „zâmbet era toată fiinţa ei"...
Numele ei - Elena Daniello.
Rostul ei - să fie depozitara unui bogat fond de manuscrise Blaga, inspiratoarea şi copiatoarea grijulie a operei poetului din „obsedantul deceniu" când publicarea scrisului acestuia era interzisă de satrapii roşii ai timpului bezmetic, care urmăreau anihilarea a tot ce însemna cultura românească. Rostul ei - să-i cultive cu tenacitate şi în taină memoria, învăluindu-l în iubire şi după ce el se va fi mutat în umbră (Lucian Blaga 9 mai 1895 - 6 mai 1961), adăugându-se lutului din satul care i-a fost „prag de lume şi potecă patimei" în chiar ziua când ar fi împlinit 66 de ani.
Şi au trecut ani mulţi până când timpul, acest „pungaş de soi" (cum îl numea poetul sibian Radu Stanca) şi mare mincinos, i-a dat de veste că ar cam trebui să lase pe seama altora nobila ei veghere la altarul zeului poemelor luminii, fiindcă în larguri prindeau să se înalţe corăbii de cenuşă pe nebănuite trepte...
Şi întâmplarea i-a scos-o în cale pe scriitoarea Anca Sîrghie.
Era în anul 1996. În aula Bibliotecii Universitare din Cluj se desfăşurau Zilele Festivalului Internaţional „Lucian Blaga", ediţia a VI-a. (6-9 mai).
Anca Sîrghie tocmai îşi încheiase comunicarea „Lucian Blaga şi destinul universitar al lui Constantin Noica". Reîntoarsă în sală, a simţit cum pe umărul său poposeşte o atingere de mână ca o boare şi, un glas uşor tremurat i-a şoptit: - „Pentru mine a scris poetul: Din amintiri beau cu nesaţiu / Bocca del Rio - rană în spaţiu"... Glasul era al unei bătrânele firave cu, înscrisă în ridurile subţiri ale chipului, căldura unui zâmbet inconfundabil.
Aceasta era Elena Daniello care, la cei 86 de ani pe care-i avea atunci, păstra în privire întreaga lumină de care-i era plin sufletul fiindcă fusese, iată, (pentru a câta oară!) la întâlnire cu iubirea ei cea mare - Poetul şi ar fi vrut să prelungească vraja vorbind cuiva despre el.
N-o mai făcuse până atunci. Nu ar fi vrut să supere pe nimeni mărturisindu-şi iubirea care-i rămăsese port de taină. Tăcerea i-a fost sipetul în care şi-a păstrat comorile cele mai de preţ ale existenţei sale.
Astfel au început lungile şi uluitoarele dialoguri (cum să le zici interviuri, când convorbirile le erau lungi taifasuri în cursul cărora apăreau sub ochii lor manuscrise, fragmente de traduceri, fotografii, scrisori, grafică, lucrări întregi oferite de Blaga muzei sale, retranscrise cu grijă de aceasta pentru a fi păstrate la loc sigur dacă securitatea crunt-veghetoare le-ar fi descoperit la vreo percheziţie făcută sub scara bibliotecii universitare, unde-şi avea lăcaşul Faustul român!) dintre profesoara sibiană Anca Sîrghie şi vestala de la vatra sacră din strada Mihai Eminescu nr. 3 din Cluj. Înregistrate audio, mărturiile Elenei Daniello s-au constituit într-un fond biografic inestimabil, menit să întregească rotundul unei creaţii „bazată pe esenţializare" în care „versul este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea".
Două intelectuale despărţite de zeci de ani de viaţă, fiecare trăindu-şi-o pe a ei la alte cote de ardere sufletească: Elena Daniello, terorizată de fărădelegile urii faţă de om din obsedantul deceniu şi de mai apoi, Anca Sîrghie, formată intelectual (elevă, studentă, profesoară) după „preceptele" aceleiaşi politici înveşmântate în „grija faţă de formarea omului nou"; ambele intuind perfect bezmeticia timpului şi regăsindu-se pe coordonatele adevăratelor valori umane.
(va urma)
Foto: Anca Sîrghie şi Elena Daniello, 1996
