Să nu-i uităm!

Distribuie pe:

Stalingrad! Suficientă este pronunţarea numelui acestui oraş, azi Volgograd, ca un strigăt de durere în memoria celor care acolo au luptat şi au căzut, sfâşiere şi amărăciune în amintirile supravieţuitorilor, care au avut norocul să scape din acel coşmar, dar şi ale celor dragi jelindu-i, şi azi, pe cei morţi în crâncenele bătălii din Al Doilea Război Mondial! Destulă e doar, ca o înfiorare, scrierea acestui nume, de fiecare dată ataşat morţii, întristării şi suferinţei!

Stalingrad! Prăbuşire militară şi secerare de vieţi tinere! Dezastru şi lacrimi!

Acolo, la Cotul Donului - Stalingrad, Volgogradul de azi, în perioada noiembrie 1942-februarie 1943, după lupte grele cu armatele sovietice, dar şi, cu asprul general-ger - care, în anul 1812, a învins şi armatele împăratului Napoleon Bonaparte, care, norocos, a scăpat din acea campanie dezastruoasă -, a avut loc acel dezastru german, românesc şi ungar din cel de-Al Doilea Război Mondial.

În urmă cu 73 de ani, în acea lună geroasă de februarie, a avut loc „cea mai grea înfrângere militară din istorie", aşa cum este considerată de scriitorul Ion Cristoiu, în revista „Historia". Un infern, „un moment de răscruce". După crâncene bătălii, Armata Română pierdea acolo 158.854 de militari (morţi, răniţi, dispăruţi) din cei 253.957, la care se adaugă „armamentul, muniţia, echipamentul", căzute în mâna sovieticilor. De fapt, scrie Ion Cristoiu (autorul extraordinarului articol din „Historia" - „Înfrânţi, dar nu uitaţi. Românii la Stalingrad!"), încă de acolo, paradoxal, a început „primul pas al stăpânirii sovietice asupra României", care va avea loc după 23 august 1944.

Acolo, România a suferit o cumplită lovitură morală, înfrângere care se preconiza încă din 17 iulie 1942, încheindu-se la 2 februarie 1943, prin contraofensiva sovietică, cu toate forţele posibile, căreia armatele germane, româneşti şi ungare nu i-au mai putut face faţă. O contraofensivă, în acel ger cumplit - de care, cum aminteam, nici Napoleon n-a ţinut cont, fiindu-i zdrobită armata! -, cu denumirea „Uranus", plănuită de generalul, pe atunci, mai târziu mareşalul C.V. Jukov, şi de generalul A.M. Vasilievski. Atunci, după aceea dispută polemică germano-română, după ce unele înţelegeri între aliaţi au fost încălcate de nemţi, armata noastră, prinsă într-un cleşte enorm, mai avea o singură scăpare, prin sectorul îngust - Kleţkaia, „singurul loc prin care se mai putea ieşi din încercuire", zona spre care se îndrepta acea „mare de oameni", dintr-o fotografie de atunci, încă cu acel licăr de speranţă, acea „rămăşiţă" a ceea ce fusese armata noastră glorioasă din prima parte a războiului. Corpul 6-Armată, Divizia 20-Infanterie, Divizia I-Infanterie, pentru a evoca doar câteva exemple, la 20 noiembrie 1942 au fost spulberate, pur şi simplu, şi încercuite de sovietici, după ordinul 227, din 28 iulie 1942, al lui Stalin: „Niciun pas înapoi!". Pasul înapoi însemna moartea!

Aşa se face că, azi, România se situează pe al doilea loc, în privinţa militarilor căzuţi la Stalingrad: în jur de 150.000, aşa cum reiese şi din cartea lui Vasile Şoimaru - „Cotul Donului, 1942".

Acolo, în fostul Stalingrad (azi Volgograd), unde de Crăciunul anului 1942, armatele germano-româneşti erau încercuite, capitulând la 2 februarie 1943, la tot pasul se păstrează urmele, rănile acelor crâncene bătălii, pe viaţă şi pe moarte, cum ar fi Casa Pavlov, buncărul feldmareşalului Paulus, care, la 31 ianuarie 1943, s-a predat, capitulând. Acolo, în fostul Stalingrad, azi se află Aleea Eroilor, grupul statuar ridicat după victoria sovieticilor, ruine rămase după bătăliile cumplite din timpul asediului oraşului, monumente dedicate soldaţilor sovietici.

Din 25 octombrie 2015 există, la o distanţă de 38 de kilometri de locul bătăliilor, la Rossoşka, şi un Cimitir de Onoare al Militarilor Români, căzuţi în luptele de la Stalingrad. „Ceremonia oficială de inaugurare a cimitirului a avut loc de Ziua Armatei Române, el fiind amplasat în Complexul Comemorativ Internaţional de la Rossoşka, la 38 de kilometri de Stalingrad." Acolo au fost adunate „osemintele militarilor români înhumaţi în peste 70 de cimitire de campanie, din fostul teatru de operaţiuni" din actuala regiune Volgograd, de pe teritoriul Federaţiei Ruse. La ceremonia oficială „au participat, din partea română, ministrul Afacerilor Externe, ministrul Apărării Naţionale, ambasadorul României la Moscova, parlamentari", printre invitaţi fiind şi scriitorul Ion Cristoiu, care, în revista „Historia" publică reportajul emoţionant de la acea ceremonie. „Serviciul liturgic de sfinţire a noii necropole şi de pomenire a eroilor români a fost făcut de un sobor de preoţi, condus de P.S. Varlaam Ploeşteanu, episcop şi vicar patriarhal, secretar al Sfântului Sinod". Atunci, acolo, peste osemintele eroilor români, a fost presărată ţărâna adusă din pământul României!

Un „gest reparatoriu, la 70 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial" şi a împlinirii celor 72 de ani de la cumplita bătălie de la Stalingrad! Numai că, şi aici, românii au întârziat faţă de nemţi şi unguri, alături de care Armata Română a luptat până la întoarcerea armelor, la 23 august 1944, după care a avut loc înfiinţarea Diviziilor „Tudor Vladimirescu" şi „Horea, Cloşca şi Crişan", din prizonieri români de război, aflaţi în lagăre sovietice, rău îmbrăcaţi, rău trataţi, umiliţi, înfometaţi.

Da, e adevărat, mulţi ani s-a lăsat tăcerea asupra celor petrecute la Stalingrad. Mai ales, în perioada ocupaţiei sovietice, când România a căzut sub cizma lui Stalin şi sub umilirea stelei rubinii a Kremlinului. E bine că, măcar mai târziu, după identificarea şi regruparea osemintelor eroilor români, risipite prin cimitirele de campanie, pe unde ei, eroii noştri, au căzut în lupte, la 25 octombrie 2015, „a fost inaugurat, la Rossoşka, Cimitirul de Onoare al Militarilor Români căzuţi în luptele de la Stalingrad, întins pe şase hectare". O inaugurare „amânată 10 ani!".

Doamne, ce distanţă-i între „triumful" din 1941 şi înfrângerea din februarie 1943! Facem acum, la 73 de ani, nu la o cifră rotundă, această evocare a memoriei celor care, cu tânăra lor viaţă, au plătit un tribut sângeros, azi îngropaţi în pământ străin. Totul, „după o tăcere care i-a acoperit şi a durat 72 de ani." O facem „pentru cei rămaşi, pentru totdeauna acolo, la Stalingrad", cum spunea, tot în revista „Historia", şi colegul nostru de breaslă, jurnalistul Ion M. Ioniţă, confirmând, încă odată, spusele istoricului şi savantului Nicolae Iorga: „Cine uită nu merită!".

Să nu-i uităm! Sunt eroii noştri, ai neamului românesc!

Lasă un comentariu