La posibila şi fireasca întrebare patriotică: de ce nici până astăzi tricolorul românesc în roşu, galben şi albastru, nu are în mijlocul frumoaselor sale falduri o stemă care să-i şadă bine, eu unul sunt tentat să dau următorul răspuns: după 25 de ani de la „marele deranj din '89" şi de jaf organizat nici nu am prea avea ce să arborăm în rotundul acelei steme: dacă petrolul nu ne mai aparţine atunci nici sondele de extracţie nu mai sunt ale românilor; minele au fost închise; fabricile şi uzinele dărâmate; flota maritimă şi pământurile fertile înstrăinate; pădurile tăiate; cirezile de vite împuţinate; satele părăsite şi 3 milioane de români pribegesc prin lumea largă!
Ca urmare, ce am mai avea de expus în acea posibilă stemă naţională? Poate nişte spice de grâu şi câţiva ştiuleţi aurii de porumb; alăturat lor, o oaie ţurcană, o capră carpatină şi un câine ciobănesc din rasa Cibinensis; un pepene de Dăbuleni şi un paşaport fără emblema spaţului Schengen! Pentru că, din câte ştiu, niciun grafician nu este întratât de fantezist încât să poată reprezenta, în desenul său, supărarea, revolta şi puţina speranţă a unui întreg popor!
La o aşa dezastruoasă situaţie, ce nimerite mi se par acum spusele englezului Oscar Wilde (1854-1900): „Munca este ultimul refugiu al celor care nu au nimic altceva de făcut".
