În apropierea unui râu larg, peste care nu era pod, trăia cândva un bătrân cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga pâinea trecându-i pe călători cu barca sa de pe un mal al râului pe celălalt. Şi iată că, într-o zi, în timp ce îl trecea cu barca pe un tânăr vorbăreţ şi iscoditor, acesta din urmă bagă de seamă că moşul avea scris câte ceva pe fiecare vâslă. Se uită atunci mai bine şi, desluşind scrisul, îl întrebă curios: „De ce ai scris matale pe o vâslă «Credinţă» şi pe cealaltă «Fapte bune»?". „Fiindcă acestea două, credinţa şi faptele bune, măconduc în viaţă de când mă ştiu pe lume", răspunse bătrânul. Tânărul primi răspunsul cu o anume îndoială şi voind să facă pe deşteptul, spuse cu un aer de mare înţelept: „Eu unul nu cred că omul are nevoie de amândouă, ci îi este de ajuns şi numai una singură ca să se călăuzească în viaţă, după cum îi este firea, dacă alegi calea faptelor bune, atunci eşti de folos mai degrabă celorlalţi şi mulţumirea de sine, îţi vine din afară, iar dacă alegi calea credinţei, atunci îţi este de folos mai degrabă ţie însuţi, şi mulţumirea de sine îţi vine dinăuntru." Bătrânul ridică din sprâncene şi nu spuse nimic, părând copleşit de deşteptăciunea sfătoasă a tânărului, dar începu după o vreme, să vâslească cu o singură vâslă. Parcă nu mai înainta, ci mai mult se învârtea în loc, spre nedumerirea tânărului care însă pricepu, într-un târziu, ce voise să îi dea de înţeles, fără vorbe, bătrânul. Că una este sprijin celeilalte şi că una prin alta se împlinesc, căci viaţa omului este după sufletul lui. Fapta bună şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă în zbor tainic spre Dumnezeu. Dar cu o sigură aripă cine mai poate zbura?
