„Dumnezeu pe aceia îi iubeşte şi îi cinsteşte care se feresc de cele oprite. Ce folos ca trupul să fie deşert (plin) de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos a fi galbeni şi ofiliţi de post, iar de pizmă şi ură să fim aprinşi? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beţi de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne şi cu hulele a rupe carnea fraţilor noştri? Ce folos este a ne opri de cele ce uneori sunt slobode şi a face ce nu sunt niciodată slobode?"
***
„Preaînţeleptul doftor al sufletelor şi trupurilor noastre, Împăratul împăraţilor Hristos, Dumnezul nostru, văzând lumea că bolnăviia cu patimile necredinţei şi se umfla ca o rană cu înşelăciunile cele lumeşti spre închinăciunea idolilor, au socotit cu multe feliuri de mijloace şi au purtat de grijă pentru mântuirea oamenilor şi a neamului omenesc, de vreme ce acesta iaste lucrul cel dintâi al bunătăţii lui, a mântui pre omul din mâinile vrăjmaşului şi a-l aduce la frumuseţia cea dintâi şi la vrednicia de la care au căzut pentru păcatul neascultării al strămoşului Adam şi nu trimite ploaie de foc spre îngrozirea lumii, nici porneşte marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinţei, ci numai o supune cu blândeţe şi cu minuni şi o trage spre dânsul cu faceri de bine şi cu cuvinte cereşti o preface să se mute de pre dânsa patimile cele sufleteşti, ce se umfla ca o rană otrăvită".
***
„Puterea Pocăinţei să priceapă fieştecarele câtă iaşte de mare, de vreme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iară podoaba dumnezeiescului dar ce au pierdut, îi deschide uşile ceriului carele i le-au închis păcatul, îl face soţie (asemenea, la fel) fericiţilor îngeri, îl face moştean, lăcaş lui Dumnezeu şi părtaş slavei lui cei dumnezeieşti. POCĂINŢA leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele a dreptei lui răsplătire, preface urgia lui în ertăciune, îl face blând, ertătoriu, îndelung răbdătoriu, milostiv, iubitoriu asupra celui păcătos, carele atâta l-au necinstit şi nu l-au băgat în seamă".
(Aceasta am zis când m-am făcut mitropolit...)
Mitropolit ANTIM IVIREANUL (1650-1716), autor, tipograf, gravor, teolog, episcop şi mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de Bucureşti, autor a unei celebre DIDAHII, ce reprezintă o colecţie de predici folosite la Marile Sărbători de peste an. Personalitate culturală remarcabilă a literaturii vechi române. A fost cel care a înfiinţat prima bibliotecă publică în Bucureştiul sec. al XVIII-lea. Luat de tânăr în robie la turci a fost dus la Constantinopol, iar ulterior eliberat şi trăieşte la curtea Patriarhiei ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă, şi turcă, probabil, tot acum a fost călugărit sub numele Antim şi hirotonit ieromonah.
Prin 1689-1690 a fost adus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească. Aici a învăţat limbile română şi slavonă, precum şi meşteşugul tiparului. În 1691 i s-a încredinţat conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, în care a imprimat 4 cărţi: „Învăţăturile lui Vasile Macedonianul către fiul său Leon" (1691.-limba greacă), „Slujba Sf. Paraschiva şi a Sf. Grigore Dialogul" (1692-limba română), „Evangheliarul greco-român" (1693) şi „Psaltirea" (1694- limba română). După 1696 a fost numit stareţ la Mănăstirea Snagov, unde a mutat tipografia, imprimând 15 cărţi (7 greceşti, româneşti, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), toate de o importanţă vitală acelor timpuri dar şi în istoria ulterioară românească. În perioada 1701- 1706 se află la Bucureşti, unde a tipărit 15 cărţi, între care cele mai importante: Ceaslov greco-arab şi Noul Testament, (1703), prima ediţie a acestuia în Ţara Românească. În 1705 este episcop de Vâlcea, unde mai tipăreşte la Govora alte 9 cărţi, iar în anul 1708 este ales mitropolit al Ungrovlahiei, înfiinţând la Târgovişte o tipografie şi unde tipăreşte 18 cărţi. Are ca ucenic pe Diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească . A avut un rol însemnat în introducerea completă a limbii române în slujbe. Este scriitor, autor de lucrări bisericeşti dar şi ctitor bisericesc: Mănăstirea Antim. Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii Ortodoxe şi al poporului român, în 1716, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din Scaun, caterisit şi condamnat în exil la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina" din Muntele Sinai. În drum spre exil a fost ucis de turci şi trupul aruncat în râul Marişa dincolo de Adrianopol. A fost canonizat în anul 1992 de BOR şi prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.
„1001 CUGETĂRI"
