Un tânăr călugăr l-a întrebat pe unul dintre pustnicii veterani cum se face că atâţia veneau în pustie ca să îl caute pe Dumnezeu şi după puţin timp majoritatea renunţau şi reveneau la viaţa lor de la oraş. Bătrânul călugăr i-a spus: „Azi-noapte câinele meu a văzut un iepure alergând să se ascundă într-unul dintre tufişurile din pustie şi a luat-o la fugă după el, lătrând foarte tare. Alţi câini i s-au alăturat, lătrând şi alergând alături de el. Au alergat o bună bucată de drum şi au atras şi alţi câini cu lătratul lor. Nu peste mult timp pustietatea răsuna de ecourile goanei lor care a durat mult după miezul nopţii. După un timp, mulţi dintre câini au obosit şi au renunţat. Câţiva au continuat alergarea până aproape în zori. La arătarea dimineţii, numai câinele meu mai era în cursă. Înţelegi tu cele ce ţi-am spus." „Nu! Te rog, părinte, tâlcuieşte-mi-le." „Este simplu. Câinele meu a văzut iepurele!"
